Unde ne duce trenul vieţii?
N-am să emit cugetări aici (nici nu cred că aş fi în stare), dar în rândurile care urmează vorbim despre "excursiile" pe care le facem îmbarcându-ne în "trenul vieţii".
În studenţie am descoperit în Dilema nişte fotografii spectaculoase. Cum semnătura fotografiilor se repeta periodic, îmi creasem reflexul de a mă uita mai întâi la pozele din revistă şi abia apoi citeam comentariile (gândiţi-vă că vorbim despre o revistă pe hârtie de ziar, nicidecum de o publicaţie glossy !).
Trenul vieţii m-a dus acolo unde nici nu gândeam (am acasă, pe perete, fotografii făcute de cel care publica în Dilema) şi despre excursia aceasta vă povestesc imediat.
Fila de jurnal de astăzi vă invită şi ea într-o mică excursie, undeva pe aici pe aproape, chiar pe LiterNet, dar trebuie să citiţi până la sfârşit ca să aflaţi destinaţia.
*
La vita e bella, Jakob the liar, Train de vie - trei filme care povestesc despre Holocaust într-un mod ironic, special, amintindu-ţi de atrocităţile comise atunci, fără să le arate explicit.
Filmul lui Radu Mihăileanu, Train de vie (Trenul vieţii), este un basm despre un sat de evrei care, în dorinţa de a scăpa de deportare, se îmbarcă într-un tren fantomă, îşi costumează fruntaşii comunităţii în nazişti şi pretind că merg către zona de deportare. Trenul e calea lor către libertate, drumul care le poate schimba viaţa. Aşa că evreii nu ezită să se îmbrace în nazişti, să se costumeze în personaje pe care, de fapt, le urăsc. E un risc pe care şi-l asumă pentru a putea într-un final trăi aşa cum vor ei, chiar dacă viaţa le va fi schimbată radical.
Filmul este o parabolă despre visele care te ajuta să treci peste momentele grele, despre speranţe şi despre dragoste... Dar mai e şi "un memento comic", după cum bine scria Andrei Gorzo în Dilema la vremea lansării filmului în România, "o strâmbătură obraznică, triumfătoare, în faţa Răului" - dar mai e şi o întrebare despre "unde te duce trenul vieţii", al cărei răspuns (la finalul filmului) e emoţionant.
*
Imaginaţi-vă viaţa voastră ca pe o excursie cu mai multe escale în diferite gări. Când e frig, vă îmbrăcaţi gros; când e cald, purtaţi haine subţiri. Vă schimbaţi deci veşmintele (vă costumaţi) şi într-un fel deveniţi alte personaje.
În tren, în vagon, întâlniţi mai multe persoane. Unele coboară / urcă la escală, altele merg cu voi tot drumul. Poveştiţi despre ce vi s-a întâmplat; pe unii îi simpatizaţi, alţii vă enervează şi cei mai mulţi vă sunt indiferenţi. Uneori trişaţi în conversaţie şi poveştiţi fragmentele care i-ar putea impresiona mai tare pe interlocutori sau care vă ajută să vă împrieteniţi mai uşor cu cei care vă interesează. Şi în felul acesta încercaţi să deveniţi alte personaje.
Oricum ar fi, ştiţi că o să ajungeţi cândva la sfârşitul călătoriei şi că n-o să puteţi păstra cu voi decât nişte amintiri. Aşa că, pentru că tot sunteţi într-o excursie, faceţi fotografii. Dar nu folosiţi un aparat obişnuit, ci vă folosiţi mintea / ochii / imaginaţia.
Domnul despre care vă vorbesc astăzi vede în fiecare zi de muncă "personaje" asemenea celor din film, care îmbracă - la propriu - diverse costumaţii, transformându-se (prin machiaj şi atitudine) în altceva decât sunt, în dorinţa de a ajunge la o destinaţie care cel mai adesea se numeşte "celebritate". Le fotografiază, nu pentru amintirile-i personale, ci pentru reviste de specialitate, încercând să le facă mai frumoase, să le ambaleze cât mai spectaculos pentru ca noi să ne dorim "cadoul" - fotografia/revista - iar subiectul fotografiei să-şi atingă ţinta: celebritatea de moment.
A spus într-un interviu recent că ingredientele pentru o fotografie reuşită sunt: fundalul (pe care se proiectează subiectul), inteligenţa subiectului, inteligenţa fotografului. Dar sunt sigură că a trişat puţin, căci eu ştiu fotografii spectaculoase cu subiecţi a căror inteligenţă era, să o numesc eufemistic, limitată.
Acest domn are o pasiune pentru trenuri - reale - şi a publicat recent un spectaculos album de fotografii, intitulat Transit.
Directorul editurii la care a apărut albumul, un mare făurar de vorbe meşteşugite, a spus despre aceste fotografii: Există o întreită retorică în albumul lui [...]: a şinelor de tren, a iernii, a aburului. Prima, care revine obsesiv, mai cu seamă în partea finală, nu trimite, aşa cum spuneam, la o poetică a distanţei, ci mai degrabă la metafora unor trasee de viaţă care vin de nicăeri şi duc nicăeri.
Albumul Transit (călătoria pe o mare interioară unde poveştile ţin de un fantastic al celor ce mai zăbovesc prin compartimente) e însă o escală apropiată, dar într-o excursie care a început mai demult.
În urmă cu trei ani, trenul vieţii îl ducea pe eroul meu în New York unde, într-o expoziţie colectivă, le arăta americanilor trenurile sale - mici poveşti de viaţă. Gabriel Bryne (pe care l-aţi văzut în filme ca Little Women, End of Days sau The Man in the Iron Mask) a fost atât de încântat de fotografii, încât a achiziţionat câteva dintre ele.
În excursia mea cu "trenul vieţii" m-am întâlnit de câteva ori cu personajul de astăzi. Prima dată în Dilema, era colaborator acolo şi îi apăreau fotografii care se deosebeau de orice altceva văzusem eu până atunci. (Mai păstrez încă un număr din revista în care unul dintre redactori nu şi-a scris articolul din nu ştiu care motiv, aşa că au completat spaţiul cu fotografiile personajului meu de astăzi.)
L-am întâlnit a doua oară prin intermediul unui englez, profesorul meu de la şcoala BBC, Mike Ormsby. Mike era fascinat de munca personajului meu şi mi-a arătat un album unde am recunoscut câteva dintre fotografiile publicate în Dilema. Tot Mike mi-a spus că la admiterea în ATF personajul meu a şocat comisia cu fotografiile din mapa de prezentare. Nu mai ştiu dacă i-a ilustrat cartea pe care profesorul intenţiona să o scrie despre România, cum nu mai ştiu nici dacă respectiva carte a apărut. Nu mai ştiu aceste lucruri, dar încă îmi mai doresc o fotografie pe care am văzut-o atunci în album şi n-am mai regăsit-o nicăieri. Pe vremea aceea personajul de astăzi era student, nu câştigase încă toate premiile posibile în domeniul lui şi nici nu se luptau încă revistele colorate să-l antameze pentru "shootingurile" lor. De fapt, nici nu erau foarte multe reviste "colorate".
S-a întâmplat ca, peste ani, să-l văd la lucru. În două şedinţe foto; una pentru Radio 21, alta pentru Europa FM.
În prima s-a tăvălit pe jos la propriu, s-a urcat pe nişte scări şi a demontat uşa studioului de emisie; în a doua, a transformat o cabină de emisie într-un loc cu o lumină dumnezeiască, s-a urcat pe acoperişul clădirii şi a plecat cu nişte colegi la marginea Bucureştiului. Rezultatul? În ambele situaţii, fotografiile au arătat aspecte ale personalităţilor noastre pe care nici nu ni le imaginam că pot fi intuite, nicidecum redate.
În nici una dintre cele două şedinţe foto, n-a vorbit prea mult. Nici n-a prea zâmbit. A fost transpus sută la sută în munca lui, a fost atent la amănunte pe care noi le-am observat doar în fotografiile finale, a dat indicaţii scurte către asistentul său.
Când am văzut fotografiile ne-am bucurat cu toţii: eram mai frumoşi, mai altfel, mai speciali decât ne ştiam noi. Ne transformasem şi noi în alte personaje în excursia cu "trenul vieţii".
Îmi imaginez că, asemenea personajelor lui Radu Mihăleanu, a fost o vreme când s-a suit într-un tren (de la Baia Mare spre Bucureşti) ca să-şi împlinească speranţele. Terminase Politehnica şi lucrase într-o mină. Era obişnuit cu munca fizică, deci ştia ce-i "greul". Avea o viaţă liniştită şi a renunţat la ea. A plecat încărcat de vise şi de gânduri bune şi cred că s-a hrănit o vreme cu ele până să ajungă la destinaţia de acum.
Îmi place că peste ani şi-a păstrat "costumaţia": jeanşi pe care-i tăvăleşte căutând un unghi "de jos" sau pe care-i agaţă în căţărările-i de alpinist, pentru a surprinde cine ştie ce ipostază. Cred că nu s-a schimbat prea mult. În excursia cu trenul vieţii sale au apărut însă şi personaje noi şi cred că micuţul Matei e o bucurie pentru el. Am văzut o fotografie pe un site în care-l avea pe micuţ pe umeri, iar cu o mâna ţinea aparatul cu care se fotografiau amândoi în oglindă. Explicaţia care însoţea fotografia era: "să se vadă că seamănă cu tatăl lui".
Nu ştiu să vă explic trăirile de pe faţa fiecăruia, tată şi fiu, dar pot să vă spun că fotografia era emoţionantă.
Astăzi mă mai întâlnesc o dată cu el. M-am hotărât să vă scriu în Jurnal despre el ca să vă conving să-i vedeţi cartea postată, chiar aici, pe LiterNet. Daca v-am trezit măcar un pic curiozitatea, apăsaţi "click" şi deschideţi cartea Mornings.
Îl veţi întâlni acolo şi veţi înţelege cum e când unii merg cu acelaşi tren al vieţii ca şi noi, dar văd pe fereastră lucruri pe care noi, din nefericire, nu le vedem. Sau le vedem doar când ni le arată ei; prin fotografiile făcute cu mintea şi cu sufletul lor.
Când ajungeţi la fotografia numărul 3, uitaţi-vă un pic mai mult. Pentru a surprinde lumina respectivă, autorul a stat aşteptând în câmp câteva ore bune.
Ca şi personajele din Train de vie, eroul meu de astăzi nu s-a sfiit să se suie în tren ca să meargă către libertate, aşa cum a văzut-o el. A riscat, a lăsat în urmă tot ceea ce îi dădea sentimentul de siguranţă şi de confort ca să o ia de la zero - altă facultate, altă meserie - doar ca să îşi urmeze visul şi să trăiască aşa cum îşi dorea.
Acum întâlneşte zilnic personaje costumate şi încearcă să ni le prezinte nouă cu sinceritate. Iar noi ne minunăm adesea de puterea unora de a se folosi de alte "instrumente" în comunicare pentru a spune ceea ce noi nu putem folosindu-ne toate cuvintele disponibile.
În fiecare dimineaţă când mă trezesc, văd pe perete o fotografie în alb negru, făcută la Vulcanii Noroioşi de eroul de astăzi. De fiecare dată mă gândesc dacă nu cumva îi invidiez un pic pe cei care la capătul excursiei noastre cu trenul vieţii n-au doar amintiri / fotografii memorate, ci şi publicate.
Uitaţi-vă la fotografiile din Mornings şi scrieţi-mi părerea voastră. Am să public toate mesajele în continuarea acestei file de jurnal. Mergem toţi cu acelaşi tren...
* * * *
Comentariul nr. 1:
De mult îmi doream să scriu despre cartea lui ... (oare mai e cineva care să nu ştie despre cine e vorba ? - dar să respect convenţia rubricii), despre Transit-ul (din punctul meu de vedere ratat în definiţia sa) pe care trenurile lui l-au făcut prin ochiul meu - adăstând o vreme în el şi întârziind şi azi să îl părăsească. N-am avut curaj, n-am avut ocazia, cine ştie. Şi de ce ar mai conta azi, în această noapte-dimineaţă în care mi-am luat inima în dinţi ?
Am deschis albumul lui într-o zi de iarnă, poate era prima zi de iarnă din Bucureştiul anului trecut, ninsese puţin pe străzi şi era un frig discret, oamenii erau zgribuliţi, cufundaţi în şubele lor ce miroseau încă a naftalina din dulapuri, mă strecurasem printre ei cu albumul sub braţ, nerăbdător să ajung într-un loc ferit în care să desfac plasticul cu care librarul protejase coperta, era poate prima zi de iarnă - sau poate amintirile s-au autocreat pentru a mă include cumva în lumea cărţii, în lumea care porneşte de pe copertă într-un marş parcă fără de sfârşit.
Am parcurs-o o primă dată înfiorat, m-a copleşit solitudinea, singurătatea care răzbătea din fiecare fotografie, imaginea de timp aflat parcă în staţionare (transit - oare ?), clipa îngheţată de / în ochiul fotografului. Şi am fugit - preaplin dintr-odată şi puţin speriat, apăsat - din această lume, am închis cartea şi am lăsat-o câteva ore pe masa la care lucram, din cînd în cînd mă uitam la şirul celor care traversează şinele, unul după celălalt, părăsind trenul a cărui viaţă e prinsă în volum. Şi, după ce am reuşit să decantez prima senzaţie, m-am reîntors iar şi iar la poze, la frumuseţea care se vede doar după ce îţi acorzi mai multe minute cu fiecare imagine, la mâna care se vede pe un geam, la aburul care se învolburează în jurul unui vagon, , la ţurţurii care sînt agăţaţi - sau mi se pare - de gurile de aerisire ale vagoanelor, la câmpurile care se văd altfel decât le ştim din fuga încremenită a trenului.
Povestea scapă mereu, fragmentele sunt scurte, discontinue cronologic dar coerente interior, nici una din fotografii nu se poate scoate din carte fără a naşte un hău enorm, o lume de întrebări noi rămase brusc fără de răspuns. O disperare acceptată cu seninătate. Şi un context în care detaliile contează, în care detaliile construiesc speranţa, în care o fetiţă zâmbeşte pe o banchetă de tren aducându-mi un tort de ziua mea şi o femeie adoarme pe o banchetă alăturată visând visul pe care îl voi visa poate şi eu în noaptea de mâine. Momente pe care fotograful le prinde pentru a ne reda ceea ce credem că ştim, lucrurile la care credem că ne uităm, oamenii pe care credem că îi privim. Toate cele pe lîngă care trecem fugind după trenurile noastre ce nu opresc în nici o gară.
Recitesc ce am scris şi nu mă încântă prea tare. Nu am reuşit să spun prea mult, am încercat să povestesc, dar pot oare poveşti imaginile astea ? Pot oare poveşti senzaţiile şi reflecţiile pe care fotografiile le-au trezit în mine ?
Probabil că pentru a mă înţelege e necesar să vedeţi pozele. Să le vedeţi şi să le revedeţi, să vi le faceţi ale voastre răpindu-le fotografului. Nu ştiu dacă se mai găsesc multe exemplare din acest volum în librării. Eu am văzut unul la Cărtureşti, în micuţa librărie de lângă Universitate, ascuns pe un raft şi învelit într-un plastic subţire. Mergeţi acolo, cumpăraţi volumul, desfaceţi plasticul şi priviţi-l lung. Şi apoi lăsaţi-l încă o săptămână în librărie, eliberat de plasticul ce îi inhibă coperta, ca cei care citesc această filă de jurnal şi nu mai găsesc un exemplar să se strecoare în Cărtureşti şi să arunce o privire la fotografii. O bucurie mică făcută cadou unor necunoscuţi, o încercare de a crea o breşă în lumea singurătăţii, o ajungere din urmă a unui viitor prieten - aşa cum e cea de la pagina 91. Încercaţi ?
Comentariul 2:
Îndrăzneala imaginaţiei
Nimic nu este imposibil pentru Cosmin Bumbuţ. Nimic nu-i este străin. Fiecare fenomen, obiect sau stare are pentru el o descifrare aparte. Lumea din jurul lui e plină de coduri: de lumină şi întuneric, de culoare şi contur.
Dar mai e ceva fără de care nu s-ar putea: o imaginaţie tulburător de îndrăzneaţă.
L-am văzut acasă la Ilie Năstase judecând unghiuri şi lumini pentru a încadra gazdele ce-i primeau în felul acesta pe cititorii revistei VIVA! La un moment dat Cosmin i-a cerut lui Ilie să-şi aducă motocicleta în...casă.
Şi, dacă la început Ilie a refuzat şocat de cerere, mai apoi spiritul său ludic l-a făcut să accepte.
Şi-n felul acesta "motorul" a fost adus în casă, fiind purtat cu greu pe cele câteva zeci de trepte de la stradă până la intrare.
Ilie Năstase şi Amalia Teodosescu au făcut atunci poate cea mai avangardistă fotografie care a devenit apoi una dintre cele mai reuşite coperţi VIVA!
Mi-am dat seama atunci că prin ochii lui Cosmin Bumbuţ, lumea e mult mai mare, că spaţiul, timpul şi lumina sunt ca nişte organisme vii care se înmulţesc sub ochii noştri născînd tot sub privirile noastre atîtea poveşti!
El este Trenul Vieţii. Dar, în acelaşi timp el este Pasagerul.
Şi ca orice pasager singuratec şi fără prea mult chef de vorbă, se uită pe geam.
Ce vede el, vedem şi noi.
Tocmai de aceea, el este Artistul.
(Cristina Stănciulescu, redactor şef VIVA!)
Comentariul 3:
Ai văzut filmul de diplomă al personajului tău?
Nu era la fel de spectaculos ca imaginile la care faci referire. Oricum a fost o plăcere să citesc rândurile tale şi să văd fotografiile postate. Dar ar trebui să fie mai explicită calea prin care ajungi la carte. Eu nu mai vroiam să citesc şi alte gânduri/rânduri.
(Alex Preda, Bucureşti)
Comentariul 4:
Am văzut acum pozele şi m-au dus cu gândul la cineaştii ruşi. Cred că ar fi fost mai potrivită o asociere cu un film al lui Tarkovsky sau Mihalkov. Oricum e surprinzătoare asocierea pe care ai făcut-o şi discursul are logică.
(Mihai, Arad)
Comentariul 5:
O fotografie? O clipă surprinsă pentru veşnicie! N-ai cum să descrii fotografiile. E bine că ai ales să descrii fotograful, deşi nu l-ai descris nici pe el. Eu n-am aflat prea multe despre el din fila ta, dar m-ai făcut curioasă să văd pozele.
Şi n-ai de ce să fii invidioasă pe cei care au amintirile publicate sau fotografiate! Nu pentru că Bumbuţ n-ar merita să fie invidiat, ci pentru că amintirile tale sunt publice şi le citim şi noi, poate te şi invidiem:). Unde mai pot vedea fotografii făcute de Bumbuţ ?
Anemona Marin
Comentariul 6:
Caută să vezi:
Lennort Nilsson - fotograf medical
Leibovitz, Newton, Ritts - staruri
Edward Weston, Man Ray
S-ar putea să-ţi placă şi să descoperi altă faţă a fotografiei, nu ce se face în România.
(Cristian Dima)
Răspuns la Comentariul 6:
Preferaţii mei de peste hotare sunt: Mapplethorne, Cartier Bresson şi Herb Ritts, nu neapărat în ordinea aceasta. Vă supăraţi dacă vă spun că Annie Leibovitz e un pic cam prea comercială pentru gustul meu? Mă refer la apariţiile din Vanity Fair, căci acolo o văd cel mai des... Deh, sunt femeie, citesc revistele de modă! Am văzut însă cîndva un album cu portrete semnate de ea şi mi-a plăcut. Oricum, gusturile ... Îl caut însă pe Nilsson căci n-am auzit de el. Mulţumesc pentru sugestii.
(Cristina Bazavan)