Încă o poveste

Într-o scurtă poveste (Cei trei cosmonauţi), Umberto Eco ilustrază relaţia în care se află ordinea şi haosul, rezumînd un model cosmic. Trei ţări trimit simultan nave (cu cîte un cosmonaut) în misiuni de cercetare pe Marte. Cosmonauţii nu se simpatizează deloc; şi asta nu pentru că sînt înscrişi într-o competiţie ştiinţifică, ci pentru că reprezintă trei culturi orgolioase. O cultură înseamnă un spaţiu ordonat de un sistem de valori; şi dincolo de hotarele ei nu se poate afla decît haosul. Or, pentru fiecare, celelalte două culturi sînt făcături ale haosului sau, măcar, funcţionează după reguli suspecte. Aşa se văd cei trei cosmonauţi între ei. Înainte de a continua relatarea poveştii, să remarcăm desenele lui Eugenio Carmi – un comentariu grafic la fel de spiritual ca şi textul scriitorului. De exemplu: pe post de navă rusească este un petec din ziarul PRAVDA, cea chinezească este o ideogramă iar un snop de pachete cu gumă de mestecat ţine loc de navă americană.

Revenim la poveste.
Mai încolo, pe Marte, îi regăsim pe cosmonauţi, privindu-se chiorîş. Ostilitatea se menţine pînă la apariţia unui localnic (marţian). Este momentul ca pămîntenii să colaboreze; ei nu mai sînt doar reprezentanţii a trei culturi, ci devin trimişii unei planete; şi descoperă că au ceva valori comune de apărat. Acum, ei se simt membrii unei comunităţi mai numeroase, găzduită de un spaţiu ordonat mai larg (planeta de obîrşie), iar monstrul cu şase braţe (marţianul) este o creatură din afara lumii lor – din haos. Bineînţeles, şi din direcţia marţianului se vedea cam la fel: el aparţinea unui spaţiu ordonat, iar ceilalţi dăduseră buzna acolo, venind din străfundurile haosului (din punctul lui de vedere). Adversitatea se reinstalează. Doar taberele se modificaseră. În acel moment, o pasăre se prăbuşeşte între ei. Aici nu se mai poate vorbi despre o pasăre marţiană ori una pămînteană; pasărea este un trimis al zeilor (le ştie şi limba), un mesager venit dintr-un alt spaţiu, de pe un plan situat dincolo de planete. Cei patru (trei pămînteni plus un marţian) devin brusc preocupaţi de starea păsării. Grija îi uneşte; pasărea le arătase că, de fapt, toţi populează (pe un plan mai larg) un spaţiu ordonat mult mai cuprinzător.

Peste tot şi în toate vremurile răsar astfel de poveşti – poveşti despre ORDINE şi HAOS. Ele nu fac altceva decît să descrie modelul universului. Iar atunci cînd este figurat, el este înfăţişat ca un copac cu rădăcinile înfipte în cer.

Solomon Marcus găseşte “nouă chipuri ale ordinii şi haosului”: “1. Ordinea ca structură şi haosul ca stare amorfă; 2. Ordinea ca prezenţă a unei reguli şi haosul ca absenţă a oricărei reguli; 3. Ordinea ca informaţie şi haosul ca entropie; 4. Ordinea ca previzibilitate şi haosul ca fenomen aleator; 5. Ordinea ca simplitate (complexitate redusă) şi complexitatea ridicată ca haos; 6. Ordinea ca armonie (simetrie) şi haosul înşelător antisimetric; 7. Ordinea ca stabilitate şi haosul ca instabilitate, aşa-numitul haos determinist: acest din urmă aspect este cel avut în vedere de ceea ce azi se numeşte ştiinţa haosului. care este de fapt ştiinţa ordinii pe care o ascunde haosul aparent; 8. Ordinea ca absenţă şi haosul ca neant; 9. Ordonat-haotic vs clar-confuz.” (Solomon Marcus, Nouă chipuri ale ordinii şi haosului, revista Secolul 20, 1-2-3/1999, p. 261-269).
Vom căuta să aflăm (în săptămînile următoare) cum arată aceste “chipuri” în arhitectură.

(Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)