Ordine – diversitate. Haos - omogenitate

Trasee misterioase prin limbile oamenilor ne-au adus cuvîntul "ordine" din latină şi cuvîntul "haos" din greacă. Tentaţia de a specula pe această temă este mare, dar nu ne vom lăsa atraşi în capcană. Grecii îi spuneau “CEL MAI VECHI ZEU” şi prezenţa HAOSULUI era îndispensabilă instituirii ORDINII, era materia care urma a fi structurată. Aparent, această cosmogonie intră în coliziune cu FACEREA. Doar aparent.

Mitul grecesc este confirmat de fizica zilelor noastre. Modelul “BIG BANG”-ului a deschis căi de investigare a începutului universului, formulînd mai multe întrebări decît răspunsuri. Stephen Hawking face cîţiva paşi în plus. Principala problemă a modelului “marii explozii”, în viziunea lui Hawking, este aceea că materia s-ar fi împrăştiat uniform, conducînd la apariţia unui univers neted (haos curat). În acel loc nu se putea întîmpla nimic, nu putea existea vreun rudiment de organizare, nu se puteau naşte galaxii. Stephen Hawking a emis ipoteza (ulterior confirmată) existenţei unor “mici fluctuaţii termice” (nişte puncte “altfel”) în jurul cărora materia a fost structurată. Versiunea fizicienilor contemporani este chiar “mitul” vechilor greci. Haosul primordial a fost substanţa în care, printr-o atingere, au apărut oazele ordonate.

Omogenitatea este o ipostază a haosului. Ei i se contrapune structurarea. Este un aspect demn de luat în seamă de cei care au tot încercat “omogenizări” şi nu au înţeles de ce au eşuat experimentele lor. În diverse forme, tentaţia omogenizării este prezentă şi acum, fiind oferită ca posibilă soluţie în vreo criză (mai ales din urbanism), cînd, de fapt, ea este calea sigură spre eşec. Avem exemplul “cartierelor” (zise şi “zone rezidenţiale”) care adună persoane cu un potenţial financiar asemănător (şi, oricum, ridicat). În asfel de locuri, pentru a se evita şi cele mai mici stridenţe, funcţionează cutume. Prin ele, se stabileşte cîţi copii poate să aibă o pereche instalată acolo, pe cîţi metri pătraţi se poate întinde o casă, mărimea piscinei, ce soi de maşină poate circula în zonă, ce rasă de cîini poate fi plimbată în lesă (dacă sînt acceptaţi cîinii), ce diagonală poate avea televizorul, din ce veselă se poate mînca... Acolo viaţa este îngheţată. Nimic nu mai palpită şi orice accident este înlăturat rapid, fără să lase urme. O familie care depăşeşte “planul” la copii, trebuie să-şi ia repede tălpăşiţa.

Populaţia acelor locuri se osifică. O comunitate nu presupune omogenitatea. Din contră. Vigurozitatea ei depinde (tocmai) de lipsa omogenităţii (şi din punctul de vedere al “condiţiei sociale”). Oamenii au în comun doar sistemul de valori la care au aderat voluntar; acesta este cel care structurează o comunitate şi, prin actiune permanentă, o menţine în stare de funcţinare. O structură socială are nevoie de ierarhii, are nevoie de un relief social cît mai pronunţat; cînd formele se aplatizează, este semn de necaz iminent.

Acelaşi lucru se întîmplă şi în cartierele muncitoreşti, dar şi în “campusurile universitare” care au tendinţa de a se claustra. Astfel de “zonări” (pe criterii funcţionale ori sociale) înseamnă transferarea în haos a unor teritorii. Pentru a ne convinge, putem să ne imaginăm o colonie izolată de sticlari. Ce vor face oamenii cu produsele lor? Vor schimba între ei un set de pahare cu un alt set de pahare? Vor fi nevoiţi (imediat) să intre într-o structură pestriţă – în care există mai multe profesii. Acesta a fost cazul insulei Murano. Izolată între ape, ea nu ar fi putut supravieţui altfel decît în componenţa Veneţiei. Dacă mîndria oamenilor i-ar fi împiedicat să se amestece cu “vulgul”, comunitatea ar fi sucombat imediat. Izolarea, chiar şi în cazul elitelor, înseamnă (auto)anihilare, înseamnă vegetarea în haos.

Breasla nu trebuie confundată cu o masă omogenă şi nici nu este de recomandat să se comporte ca aşa ceva, încercînd o detaşare de comunitatea căreia îi aparţine. Apoi, breslele sînt părţi ale unei structuri ample – comunitatea –, ele reprezentînd doar interesele economice ale unui grup profesional. Membri unei bresle sînt şi membri aceleiaşi comunităţi. În consecinţă, pe lîngă sistemul de valori la care aderă toţi se mai adaugă chestiuni legate de meserie. Dacă am putea presupune că într-o breaslă se adună indivizi proveniţi din diverse comunităţi, păstrînd ca singur numitor comun interesul economic, ea nu ar mai fi o parte a comunităţii, ci o construcţie independentă suspendată între comunităţi. Iar acel loc plasat între structuri (spaţii ordonate) se cheamă haos.