Ordine - diversitate. Haos - omogenitate (II)

Diversitatea nu este o „invenţie” a lumii moderne. Doar vrea să lase această impresie şi să dea de înţeles că în vremurile dinaintea ei existau doar troglodiţi traşi la şablon. Este un clişeu din aceeaşi galerie cu presupusa „îngrădire a gîndirii” de demult (înlocuită cu libertatea de a bate cîmpii). Se pare că lumea modernă este bucuroasă cînd vede oameni diverşi strînşi laolaltă. O scară de bloc adună laolaltă indivizi diferiţi (unii chiar dubioşi); trebuie să fie multă fericire acolo...

Diversitatea este bună, este necesară, dar nu este de ajuns. Omul modern ar putea afla acest mic adevăr efectuînd o experienţă în bucătărie. Mă rog, de cînd cu semi-preparatele şi cu „fast-food”-urile, omul modern trece mai rar prin bucătărie. Dar poate vrea să-şi facă o supă de legume (altfel decît din plic). E simplu. Pentru o supă bună e nevoie de cît mai multe legume. Iată diversitatea: multe feluri de legume. Se mărunţesc, se adună laolaltă... dar nu e suficient. Avem diversitate, dar nu avem supă. Se pune şi apă. Omul modern toarnă apa peste legume şi, în loc de supă, obţine o mică inundaţie. Cam aici se opreşte (nedumerit) omul modern: la diversitatea legumelor şi la apa scursă pe pardoseală. Aparatul teoretic era bun... realitatea se încăpăţînează să nu colaboreze. Omul vechi aprecia şi el diversitatea şi punea felurite legume în apă. Doar că el le punea într-o oală. Ei bine, omul modern refuză limitele rigide ale oalei; el este liber şi îşi manifestă repulsia faţă de constrîngeri, renunţînd la oală. Şi mai ştia omul vechi ceva: că oala se pune pe foc. Doar focul era (şi este) în stare să transforme o adunătură de legume într-o supă. Omului modern i se pare desuet, deşi fizicienii moderni au enunţat legile termodinamicii. Reţeta modernă nu duce nicăieri. Reţeta veche (cea cu „diversitatea” legumelor, cu limitele vasului în care adună laolată bucăţile de legume şi cu focul care ajută ca legumele să schimbe între ele gusturi şi arome) rămîne valabilă.

Aşezările oamenilor sînt făcute după aceeaşi reţetă. Oamenii sînt diverşi, oala este cetatea cu zidurile ei solide, focul este acel ceva divin care ordonează locul. Doar diversitatea, fără oală şi fără foc, nu înseamnă nimic. De ce am senzaţia că omul modern pierde din vedere esenţialul? Diversitatea este prezentă şi pe o masă de biliard. Pe acolo se rostogolesc bile diferit colorate (cu sau fără dungi). Dacă ele rămîn pe o singură masă şi jocul se desfăşoară după reguli clare, avem în faţă o diversitate în ORDINE. Dar dacă bilele sînt răspîndite pe mai multe mese, situaţia se complică. Diversitatea bilelor nu poate fi contestată, dar nu mai este acelaşi lucru. Să zicem că pe una dintre mese rămîn bila roşie şi bila albă. O regulă a jocului (tacul loveşte numai în bila albă şi aceasta trebuie să trimită bila colorată spre buzunarul mesei) este respectată. Mai departe, deoarece bila roşie nu este atacată prima, regulamentul biliardului nu mai poate fi urmat. Este clar, pe această masă se poate juca după alte reguli. Pe a doua masă se află o bilă neagră şi una galbenă. În ce bilă se loveşte cu tacul? Ca urmare, pentru această masă trebuie scris un cu totul alt regulament. Şi tot aşa. La sfîrşit, vom avea cîte un regulament pentru fiecare masă de biliard. Există o diversitate de bile, dar (în grupuri mai mici) fac parte din structuri diferite, sînt plasate pe planuri diferite. Dacă aceste mese ar fi suprapuse şi transparente, ar părea că toate bilele sînt laolaltă. Nu este aşa. Ele se află în lumi diferite.

Aşa e şi în oraşele moderne aparent, oamenii ocupă acelaşi spaţiu (aşa se vede într-o proiecţie bidimensională). În fapt, acolo e un păienjeniş de trame. Fiecare tramă înseamnă un grup de indivizi (mai mic sau mai mare) şi regulile lor. Putem vorbi despre o diversitate, dar despre una înşelătoare. Diverstatea nu înseamnă nimic dacă nu este obţinută în acelaşi plan şi nu este ordonată de aceleaşi legi. Şi, parcă în duşmănie, în oraşul modern se ţes tot mai multe trame.