Primeam mai întotdeauna bilete la concertul de luni seara al orchestrei simfonice. Nu ştiu de ce luni. Oricum, anostul început de săptămână, avea atunci alta valoare. Lunea, putea foarte bine fi sâmbăta, au joi. Nu prea aveau importanţă zilele în a vreme. Treceau aşa, melceşti, prea încet. Acum nu. Acum trec prea repede.
Concertul... nu aveam voie să ies din casă dacă nu eram într-o ţinută respectabilă. Respect. Aşa mă învăţară ai mei. Mama. Prin ţinuta-ţi arăţi artiştilor respect pentru anii lor de studiu, pentru greutăţile pe care le îndurară că să-ţi cânte şi să te facă să visezi, să simţi lucruri frumoase, au triste. Când îţi place ce-au cântat, să te ridici în picioare, când aplauzi. Să nu fluieri. Ai voie să strigi discret, bravo! Când vrei să-ţi ocupi locul să nu-ţi arăţi popoul celor care iţi fac loc. La rându-ţi, când cineva vrea să treacă, te ridici, nu stai pe scaun. Ai batistă? Sa nu tuşeşti ca un măgariu, [las că odată era să-mi dau sufletul acolo pe scaun şi să mă înec în propria-mi tuse] Să nu te foieşti şi să chiolfăieşti bomboane-n ţipla. Să fi respectuos, auzi?! Când îi pauză să nu te buluceşti spre ieşire ca ovinu'n stal la paie. Să laşi doamnele să treacă înaintea-ţi. Când asculţi muzica însă, ai voie să-ţi închizi ochii. Chiar îţi recomand asta.
Mă duc cu prinţesa mică la filarmonica din Rotterdam de doua ori pe lună, duminica la orele 12:00 ale amiezii, mai respiră şi a mare. Concert pentru plozi. Se cheamă “Muzikaal Verhaal”. De fiecare dată, înaintea poveştii muzicale, ne întâlnim într-o sală mică, cu un artist din orchestra care povesteşte despre dânsul, de ce-i place muzica, ce o să auzim azi, din ce-i făcut un pian, un flaut, o tobă, d-astea. Apoi, după ce ne pudrăm nasul purcedem spre sala mare unde azi o să ascultăm povestea lui “Peter en de Wolf” de Serghei Prokofjev, dirijează, Valery Gergiev. Avem şi un povestitor, de astă dată îi Lot Lohr, o artistă celebră în Olanda pentru rolul dânsei în Sesamstraat. Ce mai, crema cremelor cu cireaşă-n creştet.
Intrăm în sală, cu coada ochiului o privesc, mă imită, merge apăsat, atentă, cu nasu-n sus, puţin cam încruntată, se uită şi dânsa la mine, la modul: mă descurc, vezi de treabă, îi fac cu ochiul, râde.
Ne aşezăm în fotelii, cuminţi, luminile se sting rând pe rând şi concertul începe. La primele acorduri mă uit la dânsa, are ochii închişi. De unde ştie oare, Doamne? Îi închid şi eu.
"A fost odată un băieţel pe care-l chema Peter. Într-o bună dimineaţă Peter, deschise poarta şi se duse-n câmpia verde. Pe ramura unui pom, o pasăre-i cânta .."
*****
Opriţi-vă puţin din alergături, aşezaţi-vă înveliţi în vreun şal gros ori o pătură frumos colorată, într-un loc comod, într-un fotoliu adânc şi primitor, ori pe canapea, stingeţi toate luminile din casă, aprindeţi lumânări, uitaţi-vă pe fereastră la norii reci, sorbiţi o ceaşcă cu şocolată fierbinte şi ascultaţi:
Fetiţa de zăpadă asculta melodia şi lacrimi calde se rostogolesc pe obraji. Simţi cum picioarele-i dispar, topindu-se, ca mai apoi... să nu mai rămană nimic din dânsa, numai un abur jucauş şi mic ce dispare în cerul transparent, albastru mov...
Asta auzi prinţesa mică, ieri la concertul de dumenică din Rotterdam, povestea ruseasca, Fata de zăpadă, a lui Ceaikovski. Mai apoi, spre seară, vorbim în sufragerie înconjuraţi de spiriduşii lumânărilor şi globurilor de argint şi cristal ale pomului de Crăciun.
- Tristă poveste, pap. Era aşa de frumoasa fetiţa de zăpadă, de ce a murit?
- De unde ştii că era frumoasă? Că doară nu ai văzut-o?!
- Am văzut-o căci am auzit-o şi îi tare frumoasă!
Se gândeşte şi adaugă.
- Eu văd lucruri tare frumoase când aud!
- ?
- Păi văd clinchetul globurilor din pom, mai văd si mirosul lumânării cu vanilie şi scorţisoară, a mamei, din bucatarie.
Şocolata fierbite ne lasă mustaţi dulci la toţi trei, ne privim şi râdem, ca mai apoi să încercam să ne lingem musteţile precum motanii încaltaţi.
Tot ieri, parcă o încununare tulburatoare la o zi frumoasă, am văzut un documentar neerlandez despre Yehudi Menuhin. Documentarul aparţine lui Bruno Monsaingeon, şi se numeşte Le Violon du Siècle. Yehudi povesteste despre familia dânsului, despre anii fericiţi ai copilăriei. Povesteste, cum sora dânsului cea mai mica Yaltah, vrea ca toată lumea să fie fericită şi dă un exemplu: Yaltah, desenează pe plicuri flori - pentru postas, şi dânsul trebuie să se bucure când duce scrisori. Prinţesa mică face la fel, nu ştiam de ce.
Noapte bună şi să vedeţi clinchet de clopoţei si miros de iarnă...
