Dreptatea lui Marquez

Adevărata viaţă nu e cea pe care o trăieşti ci cea de care îţi aminteşti. Asta a spus-o Garcia Marquez şi cine l-ar putea contrazice? Poate că acum trăiesc un moment sublim apăsând tastele pentru a scrie despre viaţă însă nu sunt foarte sigur că peste 30 de ani îmi voi aminti de ziua de marţi, 3 mai 2005, ora 22.50. Şi atunci, oare pot să declar sus şi tare că acum trăiesc cu adevărat?

Îmi amintesc că prima mea înregistrare a vieţii se petrecea când aveam patru ani şi împingeam de zor la propriul meu cărucior. Ştiu exact locul - peste 10 ani aveam să stau în acea staţie de autobuz, aşteptând înfrigurat maşina 107 în timp ce încercam s-o vrăjesc pe colega mea, Ruxandra, de care eram îndrăgostit în taină fiindcă mi se părea trendy că adora cântecele Beatleşilor şi că mergea săptămânal la seratele muzicale făcute de Pittiş, cărora fascinantul actor pletos le dăduse trei iniţiale magice: P.M.T. Poezia Muzicii Tinere. „Mergem la PMT" era printre adolescentele de atunci formula absolută pentru a-şi demonstra superioritatea. Ceva mai târziu, după ce reuşisem să fac rost de o casetă (ORWO - ce marcă infectă) înregistrată cu Best of Beatles, după ce umplusem oracolele de clasa a opta cu versuri de-ale lui Paul sau John, după ce ajunsesem până acolo încât în drum spre casă am ţinut-o de vreo două ori pe Ruxandra pe după umeri cu inima bătând în tunete furtunoase de vară, am aflat că cea pe care o visam cu insistenţa unui aproape adolescent miop, se culcase cu un bărbat, mult mai mare, un „pemetist". Aşa a început acea vară a lui 1984, printr-o scrisoare de adio - intrasem amândoi la liceu, dar liceele nu aveau acelaşi nume - pe care mi-a trimis-o într-un plic albastru, cu scrisul ei frumos, cu stilou (hei, de când n-aţi mai scris cu stiloul?), urcând literele spre cer ca o rugă ce parcă mă implora să o iert. Să o iert? De ce-ar fi trebuit să o fac? Poate pentru că a fost prima fată căreia i-am spus cele-două-cuvinte, lângă cireşul de la poalele blocului ei în faţa căruia ne despărţeam după ore de discuţii mărunte? „Ce-ai zice dacă-ţi spun că te iubesc?". Trec şi acum uneori, e drept, cu maşina, pe lângă cireşul acela şi surâd cu gândul la zâmbetul şmecheresc al Ruxandrei şi la scrisoarea ei lacrimogenă pe care o citisem de sute de ori încercând să înţeleg nu de ce se culcase cu pemetistul la doar 14 ani ci de ce a simţit nevoia să-şi ceară scuze. Sexul era pe acea vreme un subiect pe care nu ştiai foarte bine de unde să-l apuci. Erau „banchetele" pe care le organiza diriga din când în când, în sala de sport, când tot ce ne doream era să prindem câte un blues pe care-l dansam cât mai aproape de colegele pe care le simpatizam, simţindu-le - dacă ne dădeau voie - sânii aproape formaţi, prin cămăşi subţiri, chinezeşti, cu „floricică". Şi dacă sexul nu avea cap sau coadă, atunci cu siguranţă a avut miez atunci când colegul Pepe a apărut în clasă cu o revistă porno.

O găsise pe stradă - incredibil, nu? - pierdută din cine ştie ce diplomat negru. Îmi amintesc amuzat: era o revistă porno din Spania, cu fotografii alb-negru virate uşor în sepia. Ne-am minunat cu toţii, băieţi şi fete la un loc, de cât de mari erau sexurile bărbaţilor şi cît de multe lucruri făceau cu ele. Pepe aproape că închiriase revista, se mergea în grupuri de trei sau patru la toaletă, unde se făcea „vizionarea". Nu pot să uit faţa lui Voican - un coleg nu tocmai cu toate acasă - când a deschis-o. I s-au luminat ochii, zâmbetul i s-a lăţit ca o clătită întinsă în tigaie şi tot ce a putut să spună a fost: „Gogule, stai aşa, nu te trezi!". Revista lui Pepe - întâmplător colegul meu de bancă - a însemnat cotitura fundamentală a unei întregi clase în privinţa sexului. De atunci parcă şi fetele ne lăsau să dansăm mai apropiaţi blues-urile şi parcă şi blues-urile deveniseră mai dese.

Odată ce-ţi aminteşti de el, fiecare lucru din trecut capătă parfum de lăcrămioară şi se aşează cuminte în şiragul pe care din când în când ne place să-l scoatem din sertare uitate şi să-l purtăm la gât. Cu câteva zile înainte de a-mi trimite acea scrisoare, mă plimbasem cu Ruxandra în parcul de lângă blocul ei, plângându-ne despărţirea iminentă - ea pleca la Lazăr, liceu de roman, cu istorie pe umeri şi briză de Cişmigiu dincolo de ferestre, eu mă duceam la MF3, cel mai în vogă liceu modern la acea vreme şi parcă ne-ar fi despărţit un întreg univers, nu câteva staţii de autobuz. Mi-a spus atunci, privindu-mă fix în ochi, aşa cum o făcea când vroia să spună ceva important şi grav, tremurându-şi vocea cu o emoţie nedisimulată: „Aş fi vrut să mă nasc pasăre. Aş fi vrut să stau acum pe creanga asta şi să te privesc iar tu să nu ştii că eu sunt aici. Tu să stai de vorbă cu o fată şi peste douăzeci de ani să-ţi aminteşti de momentul acesta ca şi cum l-ai fi trăit ieri..."

N-am mai văzut-o niciodată pe Ruxandra. Dar ştiu că îmi amintesc de ea şi că Marquez are, ca întotdeauna, dreptate.