Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Balena merge mai departe


Eduard Ţone

15.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Balena a coborât scările trenului, gâfâind şi transpirând sub povara celor 24 de ani şi ale celor 86 de kilograme, foste 114 anul trecut. A lăsat geamantanul mov şi s-a aşezat pe o bancă de pe peron ştergându-şi fruntea cu mâneca de catifea grena. În gară trebuia să o aştepte dragostea vieţii ei. Ilie. Şi-au scris vreme de patru ani, fiecare din colţul lui de ţară. Balena şi-a trăit primele raze de soare ale atât de frumoşilor „twenties" prin literele rotunjite ale scrisorilor lui Ilie, 38 de ani, însurat, cu trei copii, divorţat, reînsurat, despărţit şi disponibil oricând. Scrisorile şi le trimiteau în ritm săptămânal. Balena mergea la poştă cu o abnegaţie înduioşătoare, în fiecare joi, la ora 9 dimineaţa. Femeia de la ghişeu învăţase ritmul sacadat al corespondenţei şi îşi stabilise ziua în care îi făcea supă soacră-sii paralizate după ziua în care aducea Balena scrisoarea pentru Ilie.

Ilie i-a scris că s-a îndrăgostit de ea după numai patru depeşe. I-a trimis şi o poză, alb-negru, în care el părea a fi într-un fel de discotecă şi purta un pulover cu model demodat şi cu anchior. Curăţel. Balena i-a trimis şi ea o poză, de la 16 ani, făcută cu polaroidul unui american care poposise în micuţul orăşel de provincie iar ea îi fusese întâmplător ghid vreme de un sfert de oră. Timp în care îşi probase cunoştinţele de engleză pe care le dobândise, autodidact, în cele două luni de curs intensiv pe care şi-l oferise numai din ambiţia de a-i demonstra prietenei sale, Cubi, că poate pronunţa corect şi repede „the rain in Spain stays mainly in the plain" fără a-l avea pe Rex Harrison profesor. În poza cu polaroidul era slabă şi, deşi plină de coşuri, avea un zâmbet de care până şi ea însăşi se îndrăgostise. Ea, care în general se ura ca pe cel mai hidos lucru din lume şi în particular se iubea doar noaptea, pe la două, în pat, sub pătură, cu poza lui Ilie alături şi cu mâna între picioare.

Balena privi în jur. În afara unui ţigănuş care aruncă de zor o bilă în sus şi a unei bătrâne care duhneşte a WC ecologic, peronul e gol. Îi scrisese lui Ilie că trenul ajunge la 10 şi jumătate. Oare nu primise ultima ei scrisoare? Nu vorbiseră niciodată la telefon, deşi el îi dăduse numărul lui. Încercase să-l sune o dată însă în clipa în care i-a auzit vocea (probabil că era el) închisese şi se înroşise brusc. Până la urmă a hotărât că patru ani de scrisoreală e prea mult şi că trebuie să-l vadă. Ilie n-a spus nu. Dar cum nici n-a spus că va veni el s-o viziteze, Balena şi-a luat inima în dinţii plombaţi şi l-a anunţat că joi, 2 iulie, la ora 10 şi jumătate, va fi pe peronul din gara oraşului lui.

Adică acolo unde era acum. Făcuse 8 ore într-un personal prăfuit cu iz de motorină şi soldaţi în permisie. Nu luase acceleratul fiindcă era prea scump. Îi spusese maică-sii că se duce să-şi întâlnească marea dragoste. Doamna Rodica o privise imperturbabil cu ochii ei albaştri posomorâţi, mascând perfect o reacţie de bombă atomică fâsâită explodată într-o inimă de tinichea. „Bine. Dacă vii înapoi cu el, vezi să aibă cămaşa curată. Dacă rămâi acolo, să-mi dai telefon".

Poate că întârzie un pic. Poate că slujba lui de bucătar nu îi permite să ajungă pe un peron la ora 10 şi jumătate dimineaţa, adică atunci când orice bucătar conştiincios se gândeşte ce mâncare va face pentru prânz. Ilie e bucătar la popota unei unităţi militare. I-a scris că a hrănit batalioane întregi şi că soldaţii, după ce mănâncă, ies din cantină cu zâmbetul pe faţă. „Dacă ar fi război, ar muri fericiţi", i-a scris Ilie odată şi Balena a râs când a citit, deşi i s-a părut că sună un pic macabru. I-a povestit în scrisori, cu lux de amănunte, cum ştie el să gătească varză cu peşti chinezeşti iar ea se întreba mereu dacă peştii de care vorbeşte Ilie sunt aduşi din China sau pur şi simplu aşa se numesc. I-a spus şi despre ciorba de fasole la cazan, cea mai bună din sud-vestul României. În mintea ei, Ilie era un bărbat tare priceput. Probabil că ştia să repare şi priza atunci când se strica, nu ca taică-său care şi-a prăjit un deget apoi a dat vina pe morţi şi pe doamna Rodica.

Ilie o să vină, trebuie doar să-l mai aştepte un pic pe banca asta de peron pe care Nuţi şi Nelu şi-au scrijelit dragostea în '84, Tanţa şi Gelu s-au iubit la nebunie în '87 iar Viorica zice că o ia de la toată lumea care o sună la un număr de telefon ce începe cu cifra 4 şi se termină cu cifra 7. Instantaneu i-a venit în minte faptul că în geamantanul mov şi-a împăturit cu grijă cei mai incitanţi chiloţi pe care îi avea în şifonier: unii bleu, cumpăraţi de la magazinul universal şi care încă aveau eticheta violetă ştanţată cu CTC-ul. Îi probase înainte să plece la gară, evident pocneau pe ea, dar măcar avusese satisfacţia că „intră". În caz „că...". Îi era un pic ruşine când se gândea la lucrul acesta dar pudoarea îi era rapid ştearsă rapid la imaginea celor patru ani petrecuţi cu mintea la Ilie pe care-l măsurase în fel şi chip, de la centimetri la radiani, de la rotunjimi la unghiuri, de la închipuire la fantasmă.

E 11 şi jumătate. Peronul e la fel de gol. Bătrâna mirositoare a dispărut în tufărişul îmbâcsit, de dincolo de şine. Ţigănuşul şi-a pierdut bila şi o caută printre traversele de lemn. Balena simte pentru întâia oară că Ilie ar putea să nu vină în gară. Poate că totul n-a fost decât o himeră trăită vreme de patru ani prin intermediul unor plicuri albe (ale ei) şi albastre (ale lui). Viaţa nu încape niciodată într-un plic dar iluziile - oho! Dacă s-ar ridica şi ar intra în clădirea gării, târând după ea geamantanul mov pe care îl alesese pentru a plonja în viaţă, Balena l-ar vedea pe Ilie sprijinit de un perete gălbui, îmbrăcat într-o cămaşă curată, ţinând în mână un buchet de crizanteme cam ciufulite, trăgând nervos dintr-o ţigară proastă şi gândindu-se, pentru prima oară, că femeia cu care şi-a clădit o lume de hârtie vreme patru ani nu a sosit în gara lui. Pentru că i-a fost frică, pentru că n-a avut încredere, pentru că n-a fost lăsată de părinţi sau pur şi simplu pentru că a pierdut trenul.

Între banca de pe peron şi peretele din gară nu sunt mai mult de 160 de paşi. Dacă Balena s-ar ridica şi ar porni către Ilie sau dacă Ilie s-ar mişca de lângă perete şi ar porni către peron, între cei doi ar putea continua povestea de dragoste trăită prin scrisori, pe sub pături sau prin bucătării cazone. Numai că Ilie aruncă ţigara şi pleacă din gară, lăsând crizantemele pe ghişeul de bilete sub privirea perplexă a vânzătoarei. În acel moment, Balena îşi dă seama că a bătut degeaba atâţia kilometri de speranţă şi porneşte către clădirea gării pentru a-şi cumpăra un bilet la primul tren înapoi spre oraşul ei.

- Domnişoară, i se adresează vânzătoarea după ce-i ia banii. Vreţi vă rog să luaţi dumneavoastră florile acelea? Incomodează clienţii.

Singură în compartiment, Balena priveşte pe geam încercând să numere stâlpii de înaltă tensiune care se aliniază rapid, în mersul trenului. Lângă ea, pe banchetă, crizantemele se scutură monoton, ca nişte lacrimi cuminţi care n-au cerut niciodată să fie şterse.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer