Despre Milano se spune şi se ştie mult prea bine că e oraşul modei. Am auzit de-a lungul timpului atâtea poveşti şi atâta poezie despre acest loc, încât eram nerăbdătoare să-l văd şi cum-necum am ieşit la plimbare la pas noaptea, la doar o oră după ce am aterizat, ca să "iau pulsul" oraşului. Şi încă din acea primă seară mi-am dat seama că acest oraş e o inimă care bate într-un ritm alert ca paşii locuitorilor săi, un suflet care freamătă necontenit.
Revenind. Într-adevăr, nimic de comentat despre modă. Simţul estetic e foarte bine pus la punct în Milano. Dar oraşul ăsta e mai mult de atât. E oraşul oamenilor calzi şi zâmbitori, care mereu se vor grăbi cu politeţurile de genul "prego" şi "grazie anche a te". E oraşul în care vârstnicii se plimbă de mână ca adolescenţii, care cântă şi dansează dacă simt imboldul s-o facă, chiar în Piazza del Duomo. E oraşul în care se acceptă tandreţea. Indiferent de sex, de rasă, de vârstă, oamenii nu se uită urât la cei care (se) iubesc. E şi un oraş care adăposteşte îndrăgostiţii care fug după tramvaie, care se ascund să fumeze cu rândul dintr-o ţigară ca într-un film franţuzesc din anii '70, care beau milkshake-uri sau mănâncă un gelato în faţa domului la prânz, iar seara beau vin roşu (care, apropo, e foarte bun!) şi apoi se plimbă de mână până la tăuraşul din Galeria Vittorio Emanuelle II să se rotească de 3 ori (conform tradiţiei), de parcă oraşul şi viaţa şi tandreţea n-ar fi deja ale lor. Milano este oraşul cool şi sofisticat deopotrivă, nici decadent, nici elitist, dar cu preţuri o idee cam piperate.
Apropo de preţurile piperate ale acestui oraş, m-am simţit într-adevăr norocoasă să-mi cumpăr bilete la preţ redus de doar (sic!) 20 de euro pentru a vizita Museo Poldi Pezzoli, unde am găsit tablouri de Botticelli sau Rafael, printre alte sute de tablouri care mi-au tăiat respiraţia. Şi m-am simţit şi mai norocoasă în Brera, micul cartier boem care adăposteşte Pinacoteca di Brera, muzeul de artă în care am văzut una dintre picturile mele preferate - Il Bacio de Francesco Hayez.
E oraşul în care s-a botezat Sfântul Augustin, oraşul care a găzduit (măcar o scurtă perioadă) nume mari din varii domenii, precum Michelangelo, Leonardo da Vinci, Giuseppe Verdi, Enrico Caruso sau Giorgio Armani, dar e şi oraşul încoronării lui Napoleon.
Milano e, în plus, un oraş bogat în cafenele şi-n biserici, căci milanezii ştiu să îmbine frumos cultura, arta şi spiritualitatea cu timpul liber. Mi-a rămas în minte o cafenea în care se asculta jazz, se bea espresso şi se râdea, o cafenea nici a tinerilor, nici a vârstnicilor, cumva ferită de privirile turiştilor. Pe pereţii cafenelei (care, probabil, seara se transforma în bar), am văzut două tablouri interesante, parcă descriind perfect atmosfera prin mesajele lor - "diversi, ma uguali" şi "il medesimo corpo".
E şi oraşul celor mai frumoşi bărbaţi pe care i-am văzut până acum (dar şi cei mai cocoloşiţi de mame). Şi am şi un exemplu concret ca să justific asta, nu doar din ce-am văzut pe stradă! Îmi cumpăram cercei (pentru că eu de oriunde merg îmi cumpăr suvenir ori cercei, ori inele, ori lanţuri, deci bijuterii) şi când îi mulţumeam băiatului (frumos şi îmbrăcat absolut superb) de la casă pentru răbdarea pe care a avut-o cu mine să îmi aleg modelul, îmi spune:
- Mademoiselle, tu es française?
- Non, je suis pas française, răspund eu amuzată şi puţin tristă că accentul meu în limba engleză aduce cu cel al francezilor.
- ¿Eres de España?
- No, no soy española.
- Aus Deutschland?
- Nein. (aici am mers pe noroc şi pe cele câteva cuvinte pe care le ştiu, germana n-o vorbesc)
- Ok, it seems like I can't figure it out and you can speak every language in the world so let me ask you directly, where are you from?
- Thanks for the compliment, I'm from Romania.
- Oh, Romania, interesting. Wait here a second, please.
Şi vine cu mama lui de mână, o femeie mică de statură, cu părul alb (n-aş şti să spun cu exactitate câţi ani o fi adunat ea în el), îngrijită, cu două oceane albastre şi mâinile şi şorţul pătate de făină şi probabil pe sub mască un zâmbet larg. Alessandro (am aflat ulterior şi numele băiatului) îi spune:
- Mamma, mamma, guarda, questa ragazza è rumena ma parla 5 lingue diverse.
Îl întrerup.
- I don't really speak 5 languages.
- Oh, now you understand Italian, too?
Şi cred că asta e una dintre cele mai frumoase şi amuzante întâmplări din Milano, un dialog puţin absurd, dar simpatic, care mi-a confirmat presupunerea că italienii, oricât de frumoşi, de înalţi, de inteligenţi sau de culţi ar fi, at the end of the day sunt tot băieţii mamei.
Milano mai e şi oraşul care găzduieşte Teatro alla Scala, unde mi-am promis că voi ajunge cândva în viaţă la un concert, chiar dacă asta va însemna să învăţ să economisesc. Mai e şi oraşul în care am descoperit cea mai amuzantă sculptură-manifest: un deget mijlociu în faţa unei bănci, intitulat Il Dito sau L.O.V.E în semn de protest împotriva bancherilor italieni.
Pe lângă toate astea, într-o notă puţin mai sumbră, Milano e oraşul cu cerşetori-cântăreţi, sau cerşetori pur şi simplu, care nu pretind bani, nici pâine, ci te întreabă dacă le plăteşti sau le oferi o cafea. Mai e şi oraşul vânzătorilor de iluzii care vânează turişti creduli şi al românilor care, odată ajunşi, uită limba română subit. Cred că asta doare cel mai tare. Negarea propriei origini.
Am mai simţit ceva, un soi de durere şi de gol în stomac, însă nu ştiu ce cu exactitate, atunci când am trecut pe lângă vitrinele magazinelor de lux ca pe lângă un muzeu pe ale cărui opere de artă nu le voi înţelege niciodată, iar sentimentul acesta straniu s-a acutizat văzând discrepanţa şi contrastul dintre un cerşetor cu mâinile întinse stând în faţa magazinului şi înăuntrul acestuia, cristale sclipind, statui de aur şi genţi cu preţuri cu prea multe zerouri la coadă. Două universuri paralele la ani lumină distanţă. Şi totuşi atât de aproape unul de altul.
Acum, după ce am făcut cât de cât cunoştinţă cu oraşul, cu străzile lui de lux, cu muzeele lui de artă, cu bisericile lui, dar şi cu cartierele chinezeşti de la periferie, pot spune că deşi (pentru mine) nu se compară cu Roma, Milano nu e un oraş cenuşiu sau anost, aşa cum se grăbesc unii să-l judece, ci e vibrant, modern şi ştie în acelaşi timp să-şi preţuiască şi valorifice trecutul. E un oraş vesel ce te molipseşte şi pe tine, călătorul, cu bucuria şi energia lui, care-ţi reaminteşte la tot pasul că... la vita è amore şi l'amore è vita. Pentru persoane şi locuri şi călătorii.
P.S.: Şi eu m-am rotit la tăuraş, deci pesemne că am să mă întorc curând.
"Milano è un gran bell'ideale da inseguire, un sogno che fa solo chi non riesce mai a dormire", după cum spune un cântec. Until then, ciao, amore, mi mancherai!