Dragă Sandu,
Ne-ai fost profesor multora dintre noi. Pe mine, unul, m-ai învăţat să gîndesc şi să cercetez, să caut, dar nu oricum, ci tot timpul, în chiar timpul trăirii, să trăiesc gîndind permanent, adică nici să nu mă reped, dar nici să nu mă opresc. Să gîndesc mergînd. Pare banal, dar nu e deloc aşa. Am învăţat de la tine să gîndesc, cum să spun, respirînd: aproape un fel de Zen al gîndirii, al raţionării. A gîndi respirînd şi mergînd, în mers: mersul neabătut, dar neprecipitat al gîndirii.
Iar cînd îţi spun, cînd îţi mărturisesc asta mă gîndesc la ceva precis, aproape tehnic. Mă gîndesc la tăcerile tale, la blancurile tale, asemenea unor răspîntii, din timpul, din interiorul raţionamentelor tale în acelaşi timp impecabile şi neaşteptate. Mai mult, mai propriu, mai specific decît tăceri le zic, aşadar, blancuri, pentru că asta erau: golul pasului din mersul gîndirii, al gîndirii vorbite, în timpul vorbirii, spaţii albe, pagini albe în care ne lăsai - şi nouă, şi ţie, tuturor, deschis, public - posibilitatea şi obligaţia de a alege, de a decide, timp să gîndim, să păşim, să facem nu atît saltul, cît pasul (dar nu este fiecare pas şi un salt?), să construim din mers drumul, să-l găsim, să-l urzim.
Tocmai de aceea, atunci cînd, cu deja multă vreme în urmă, ai plecat, te-ai îndepărtat, am considerat că de fapt este vorba de acelaşi pas al gîndirii, de acelaşi blanc-răspîntie din mersul respirat al gîndirii şi al rostirii. Iar acum vreau să îţi spun ceva foarte secret: poate că tocmai în acest blanc, pe acest spaţiu alb, deschis, lăsat de tine, în mod obişnuit, în timpul gîndirii şi în toiul rostirii, am putut eu însumi să scriu, de o viaţă deja: a mea, a ta? Poate că tocmai în răstimpul tăcerii tale din timpul vorbirii vorbesc şi scriu eu însumi, încercînd, cine ştie, de fapt să îţi scriu chiar ţie, de-o viaţă.
Ştiu prin urmare că tăcerea ta din timpul vorbirii, că blancul tău tot mai alb, cu vremea, este întotdeauna pauză de gîndire şi de cercetare, că întotdeauna după ea urmează ceva, ceva continuă, nesmintit şi împotriva smintelii. Că linia aparent neîntreruptă a orizontului este de fapt compusă din drumuri, străpunsă de posibilităţi niciodată, însă, egale sau echivalente, între care întotdeauna trebuie să decizi, şi asta tot timpul, la fiecare pas, pas cu pas. Că pasul, blancul, tăcerea sînt tocmai aceste decizii de drum, pagini albe de scris cu viaţa.
La mulţi ani, Sandu! Continuă-ţi nestingherit gîndul: întotdeauna urmează ceva.
Ne-ai fost profesor multora dintre noi. Pe mine, unul, m-ai învăţat să gîndesc şi să cercetez, să caut, dar nu oricum, ci tot timpul, în chiar timpul trăirii, să trăiesc gîndind permanent, adică nici să nu mă reped, dar nici să nu mă opresc. Să gîndesc mergînd. Pare banal, dar nu e deloc aşa. Am învăţat de la tine să gîndesc, cum să spun, respirînd: aproape un fel de Zen al gîndirii, al raţionării. A gîndi respirînd şi mergînd, în mers: mersul neabătut, dar neprecipitat al gîndirii.
Iar cînd îţi spun, cînd îţi mărturisesc asta mă gîndesc la ceva precis, aproape tehnic. Mă gîndesc la tăcerile tale, la blancurile tale, asemenea unor răspîntii, din timpul, din interiorul raţionamentelor tale în acelaşi timp impecabile şi neaşteptate. Mai mult, mai propriu, mai specific decît tăceri le zic, aşadar, blancuri, pentru că asta erau: golul pasului din mersul gîndirii, al gîndirii vorbite, în timpul vorbirii, spaţii albe, pagini albe în care ne lăsai - şi nouă, şi ţie, tuturor, deschis, public - posibilitatea şi obligaţia de a alege, de a decide, timp să gîndim, să păşim, să facem nu atît saltul, cît pasul (dar nu este fiecare pas şi un salt?), să construim din mers drumul, să-l găsim, să-l urzim.
Tocmai de aceea, atunci cînd, cu deja multă vreme în urmă, ai plecat, te-ai îndepărtat, am considerat că de fapt este vorba de acelaşi pas al gîndirii, de acelaşi blanc-răspîntie din mersul respirat al gîndirii şi al rostirii. Iar acum vreau să îţi spun ceva foarte secret: poate că tocmai în acest blanc, pe acest spaţiu alb, deschis, lăsat de tine, în mod obişnuit, în timpul gîndirii şi în toiul rostirii, am putut eu însumi să scriu, de o viaţă deja: a mea, a ta? Poate că tocmai în răstimpul tăcerii tale din timpul vorbirii vorbesc şi scriu eu însumi, încercînd, cine ştie, de fapt să îţi scriu chiar ţie, de-o viaţă.
Ştiu prin urmare că tăcerea ta din timpul vorbirii, că blancul tău tot mai alb, cu vremea, este întotdeauna pauză de gîndire şi de cercetare, că întotdeauna după ea urmează ceva, ceva continuă, nesmintit şi împotriva smintelii. Că linia aparent neîntreruptă a orizontului este de fapt compusă din drumuri, străpunsă de posibilităţi niciodată, însă, egale sau echivalente, între care întotdeauna trebuie să decizi, şi asta tot timpul, la fiecare pas, pas cu pas. Că pasul, blancul, tăcerea sînt tocmai aceste decizii de drum, pagini albe de scris cu viaţa.
La mulţi ani, Sandu! Continuă-ţi nestingherit gîndul: întotdeauna urmează ceva.