Un proiect pentru Radio România Cultural

Proiect de participare la concursul pentru ocuparea postului de redactor-şef la Radio România Cultural. Concursul fusese anunţat iniţial pentru luna martie 2004, dar a fost amînat şi nu s-a ţinut decît în luna iunie 2004. La concurs au participat patru candidaţi (trei din interiorul Radioului, unul din afară: subsemnatul). În urma acestui concurs nu a fost declarat nici un cîştigător. Dau astăzi publicităţii acest proiect nu în urma vreunei pulsiuni memorialistice sau polemice, ci pentru că, în ciuda limbajului său convenţional, adaptat, circumstanţial „de lemn”, îl consider, cu toate punctele sale albe, încă de actualitate. (B.G.)



RADIO ROMÂNIA CULTURAL – VOCEA DE ZI CU ZI A CULTURII ROMÂNE


I. Premise: necesitatea unei redefiniri a noţiunii de cultură din perspectivă radiofonică

„Politica, la televiziune, nu e politică, e televiziune”, spunea academicianul francez Jean d’Ormesson. Parafrazîndu-l şi completîndu-l pe cunoscutul romancier şi eseist, voi spune că şi cultura, la radio, trebuie să rămînă cultură devenind, nu mai puţin, radio. Relaţia dintre cultură şi radio nu este însă nici una de opoziţie, dar nici una imediat evidentă. Interacţiunea dintre domeniile culturii, ca mesaj, şi specificul radioului, ca vehicul cotidian de masă, trebuie să conducă la o redefinire benefică a ambelor sfere şi la o influenţare reciproc pozitivă a efectelor lor asupra societăţii. Privind în felul acesta, biunivoc, un bun jurnalist de radio trebuie să ţină seama că în însăşi esenţa ei cultura este comunicare, iar opera radiofonică participă la cultură dinăuntru, nu doar o „reflectă” din afară.

Cultura ca ansamblu nu mai trebuie (căci nici nu mai este actualmente) privită, din perspectiva radioului, ca un CE, altfel spus ca o sumă, ca un depozit de bunuri simbolice: o astfel de perspectivă-atitudine circumscrie, izolează, muzeifică, ghetoizează cultura, care astfel devine un fel de rezervaţie nu prea atractiv de vizitat, în loc să fie trăită. Radiofonic, cultura ar trebui privită mai ales ca un CUM, deci nu atît ca un produs finit, încheiat, ci ca un proces în continuă desfăşurare, work in progress pe viu invitînd la participare, prin care inclusiv operele trecutului sînt influenţate, ca mod de a fi percepute, de perspectivele dinamice ale prezentului. Opera de artă este o acţiune continuă şi variabilă din punct de vedere istoric: ea operează. Radioul poate ajuta operele (în sens larg, de fapte culturale) să opereze binefăcător asupra ascultătorilor (care astfel devin participanţi la faptul de cultură), să acţioneze modelator asupra mentalităţilor şi stilurilor de viaţă. Perspectiva procesuală asupra culturii are avantajul de a-l putea face pe jurnalistul radiofonic părtaş nemijlocit la facerea şi acţiunea culturii, atunci cînd o definim pe aceasta ca pe un continuum gradual, divers, polimorf al creativităţii sociale şi al inteligenţei colective în general.

Radiojurnalistul cultural are marea şansă de a putea să integreze cultura în viaţa de zi cu zi a societăţii, ajutîndu-i pe oameni la creaţia şi edificarea de sine, demonstrîndu-le importanţa faptelor culturale pentru viaţă.

În modernitatea tîrzie pe care o trăim, cadrele şi „ramele” care izolau cultura într-o aură mitică au explodat, societăţile postmoderne vor să trăiască artistic, artele s-au generalizat social, gradual. Cultura, chiar şi cea „înaltă”, este trăită şi asumată „popular”.

Dintotdeauna, în prezentul creării lor, faptele de cultură au părut inovatoare, unele chiar experimentale, heterodoxe sau eretice. Cultura vie este, mai presus de orice, laborator şi piaţă de încercare a valorilor simbolice şi existenţiale: aşa a fost dintotdeauna. La vremea lui, Mozart, de pildă, era un autor de avangardă. În cultură s-au experimentat moduri de viaţă dintre care unele, ulterior, s-au impus şi generalizat, devenind fapt de civilizaţie, moduri de viaţă, scheme practice de percepţie şi înţelegere a lumii, „bun-simţ”.


II. Specificul şi avantajele radioului

Spre deosebire de televiziune şi de presa scrisă, care fixează şi sedentarizează receptorul, presupunînd o alocare aparte a timpului de consum, radioul este ambiental, poate fi ascultat oriunde şi poate însoţi alte ocupaţii: viaţa de zi cu zi. În plus, vocea şi sunetul nu distrag atenţia de la esenţial, dimpotrivă: văzul este simţul distracţiei, al amănuntului pitoresc dar nesemnificativ, în schimb vocea captează, atrage (prin Cuvîntul lui, Dumnezeul biblic a făcut, primul, radio; există, apoi, nenumărate exemplificări istorice prestigioase ale excelenţei şi întîietăţii auditivului în progresul omului: „demonul lui Socrate”, „glasul conştiinţei”, „vocea morală”, „monologul interior” etc.). Astfel privit, radioul este mai potrivit transmiterii mesajelor cu conţinut cultural şi educativ decît celelalte canale media.


III. Radio România Cultural: situaţie actuală, perspective posibile

În ciuda audienţei scăzute înregistrate pînă acum de postul Radio România Cultural, consider că această situaţie poate fi privită pozitiv, ca o şansă. Să mă explic.

Postul Radio România Cultural, ca post public naţional, nu-şi va putea împlini multipla şi dificila menire (cultivarea cunoaşterii şi respectului pentru trecutul cultural românesc în context universal, cultivarea limbii române, reflectarea şi încurajarea creaţiei vii, cultivarea valorilor democratice, a respectului pentru diversitatea etnică, religioasă şi culturală, imprimarea de atitudini active, moderne, din punct de vedere economic, civic, social etc.) dacă nu va avea audienţă. Mesajele lui nu vor ajunge la destinatar, şi misiunea lui va rămîne un deziderat pios.

Din această perspectivă, trebuie să privim audienţa posturilor comerciale ca pe o şansă şi pentru un post precum Radio România Cultural: din moment ce se ascultă radio, vom putea fi ascultaţi şi noi. Cu condiţia, desigur, de a identifica strategiile oportune de implementare a politicilor editoriale stabilite, tocmai în acest sens, de noul management al Societăţii Române de Radiodifuziune.


IV. Strategii de implementare: managementul resurselor creativ-profesionale

Strategiile de implementare a politicilor editoriale ale Societăţii Române de Radio în cazul postului Radio România Cultural urmăresc atingerea obiectivelor generale ale noului management al acestui serviciu public autonom de interes naţional: intrarea pe piaţă, păstrarea şi consolidarea poziţiilor de lider acolo unde este cazul şi cîştigarea a noi sectoare de public. Dar, mai ales, stabilizarea unei identităţi proprii: aceea de unic ofertant al unor programe alternative la facilitatea (şi chiar incultura) comercială, al unei şanse de îmbogăţire personală.

Implementarea strategiilor editoriale generale trebuie să exercite însă efecte controlate de feed-back asupra acestora: ele trebuie concepute integrat, printr-o continuă reajustare „din mers”.

În cazul unităţii de producţie care este redacţia, managementului prin proiecte, care constituie noul concept operaţional strategic de reorganizare a activităţii Societăţii Române de Radio, trebuie să-i corespundă un foarte atent, fin şi diversificat management al resurselor creativ-profesionale. Redactorul-şef al unui post precum Radio România Cultural trebuie să fie, pe lîngă un bun cunoscător al culturii şi chiar un actor în cadrul acesteia şi un bun manager al creativităţii, al înclinaţiilor, priceperilor, preferinţelor şi competenţelor profesionale ale membrilor redacţiilor, prin realizarea standardizată (şi periodic actualizată) a unui profil psiho-profesional al fiecărui radiojurnalist în parte, pentru mai buna lui repartizare şi utilizare. El trebuie, de asemenea, să încurajeze dezvoltarea personalităţilor prin autocunoaşterea profesională a subordonaţilor săi. El trebuie să acţioneze în direcţia dez-uniformizării şi a dez-anonimizării jurnaliştilor culturali, printr-o bună repartizare a lor atît pe domenii culturale, cît şi pe genuri / specii jurnalistice şi conţinuturi. Subordonat managementului resurselor creativ-profesionale, se impune un atent management al vocilor, ritmurilor, intonaţiilor, în acord cu momentele zilei. Toate acestea, în vederea creşterii prestigiului social şi a recunoaşterii specifice a profesiunii de radiojurnalist cultural în „peisajul sonor” cotidian.

Programele postului Radio România Cultural trebuie să beneficieze de o mai apăsată personalizare a realizatorilor şi programelor, apropiind astfel realizatorii de public, prin stabilirea în grilă de formate pe sloturi orare fixe, uşor recognoscibile, fiecare jurnalist („gazdă”-host sau titular de rubrică) urmărind să fie căutat / aşteptat pentru „vocea” lui specifică, performanţele acestuia urmînd a fi evaluate prin gradul de recognoscibilitate al programului de către public şi prin dinamica audienţei. Rezultatul unui astfel de management al calităţii va fi şi recompensa simbolică, satisfacţia profesională a radiojurnaliştilor culturali.

V. Necesitatea retargetării (noile publicuri)

Neabandonînd publicul de pînă acum, „tradiţional”, al postului Radio România Cultural (sedentar, destul de sărac, cu mult timp liber – deci inactiv şi deseori bovaric –, fapt care încă se mai reflectă în actuala grilă de programe), Radio România Cultural trebuie să se adreseze noilor elite, adică formatorilor informali de opinie.

În acest sens, noţiunea de elită trebuie demonopolizată şi redefinită în acord cu timpul prezent. Elitele sînt plurale şi se recrutează din toate domeniile de activitate (nu sînt, deci, doar umaniste, doar politice, doar artistice, doar mediatice, financiare etc.), privesc spre prezent şi spre viitor (sînt deci active) şi sînt creatoare de bunuri materiale sau simbolice şi de stiluri de viaţă, întreţinînd dinamismul creativităţii sociale. Celor ocupaţi, care ajung tîrziu acasă, dar care reuşesc să îşi facă timp şi pentru a merge la teatre, filme şi concerte trebuie să începem să ne adresăm, înfometaţilor de cultură care nu dispun de prea mult timp liber. De aceea, acţiunea comunicaţională a postului Radio România Cultural trebuie să se delocalizeze, să se „capilarizeze”, să pătrundă în spaţiile publice curente, nemaiadresîndu-se, în timpul zilei, doar gospodăriilor.

Încă din stadiul licitării diferitelor tipuri de programe în funcţie de specificul slotului orar trebuie să se urmărească targetarea individualizată, „nişată”, a grilei de programe, pe tipuri („tranşe”) calitative de public, definite prin mijloacele cercetării sociologice specializate.


VI. Urmărirea rezultatelor obţinute

Încă din stadiul de licitare a sloturilor orare, trebuie să se încurajeze, la jurnaliştii radio-culturali, gîndirea în formate, implementarea ideii de format de emisiune (dat fiind că în momentul de faţă programele sînt centrate aproape exclusiv pe conţinuturi tematice, prezentînd însă o tratare destul de frustă – ca formă – a acestora).

În cazul proiectelor selectate, propun înscrierea în contract a unei clauze de performanţă, care să aibă în vedere cota de share pe care îşi propune s-o realizeze (măcar tendenţial) programul (în funcţie de predefinirea acesteia încă din stadiul de proiectare al grilei, pe sloturi orare). Evaluarea prin cota de share nu se va face însă mecanic. Ea va urmări prioritar, cum spunem, dinamica instalării unui program în conştiinţa şi aşteptările publicului, dinamică ce se impune a fi una cu tendinţe ascendente sau măcar constante (recognoscibilitatea programului). Fiecare program nou urmează a fi evaluat din această perspectivă după 5 ediţii (cu propuneri de ameliorare / adaptare a lui), iar după 10 ediţii, dacă se constată lipsa performanţelor (sau măcar a tendinţelor în acest sens) programul poate fi scos din grilă şi înlocuit cu un altul, realizatorului în cauză oferindu-i-se totuşi întîietate în propunerea unui format nou sau în modificarea celui considerat neperformant. Tot în acest stadiu se impune verificarea respectării, în ediţiile succesive ale emisiunii, a respectării formatului iniţial contractat, printr-o monitorizare calitativă constantă.


Un punct pozitiv în evaluarea proiectelor ar trebui să-l constituie gradul de implicare a muncii în echipă, folosirea colegilor, deci a resurselor uman-profesionale ale unităţilor de producţie, integrarea în grade şi moduri diverse a membrilor tuturor redacţiilor culturale în asigurarea unui flux radiofonic omogen, ritmat, de calitate.

De asemenea, se impune pregătirea pentru toate programele noi a unor ediţii-pilot, pentru a se putea analiza capacităţile de performanţă ale acestora şi a putea fi supuse unor eventuale focus-grupuri.


VII. Strategia „falsului mimetism” (concept de marketing cultural-radiofonic)

Spuneam că trebuie să privim pozitiv concurenţa şi dominaţia (banală, imediată) a staţiilor comerciale. Pentru faza imediat următoare, se poate concepe o strategie de intrare pe piaţă pe care aş denumi-o a falsului mimetism.

Pe scurt, această strategie ar putea fi descrisă astfel.

Ne infiltrăm, ne insinuăm, profităm de audienţa staţiilor comerciale, preluăm dinamica, ritmul şi chiar o parte dintre formatele lor şi le umplem cu mesajele şi conţinuturile noastre specifice (culturale), propunîndu-ne să atragem / deturnăm o parte din public, făcîndu-i pe ascultători, în mod simpatic, insidios, neexplicit, dependenţi de oferta noastră alternativă, îmbogăţitoare. Formulăm, de asemenea, cîteva puncte tari, cîteva nuclee de potenţială audienţă („cîrlige”, „capete de pod”). Jucăm, altfel spus, cu armele adversarilor.

Exemple: topuri de piese muzicale clasice (cu premii); revistă culturală a presei cotidiane (în care aducem puncte de vedere complementare şi discutăm, actual, limba română folosită azi, din perspectiva stilisticii funcţionale).

Dez-izolăm artele şi sectoarele culturii, prin „altoiuri” şi întîlniri neaşteptate.

Organizăm zile tematice, dedicate cîte unui creator (pe care, astfel, îl „vedetizăm”).

Privit astfel, postul Radio România Cultural devine nu doar un canal dedicat culturii, ci şi un radio generalist cu perspectivă şi vocaţie culturală asupra ansamblului vieţii. (Prin implicarea vocilor culturale în economic sau politic, de pildă.)

Ca predicat de slogan am putea avea curiozitatea, deschiderea, flexibilitatea, mobilitatea.

De asemenea, putem cultiva o „cultură a actualităţii”, restaurînd polemic informaţia de calitate, jurnalismul documentat, de amplă investigaţie (care este în sine act de cultură).

Radio România Cultural se mai poate, de asemenea, implica în spaţiile publice de dezbateri (spaţiul academic, universitar, conferinţe publice etc.), aşa cum face deja.

Se mai poate avea, de asemenea, în vedere, în scopul prezenţei pe piaţă şi a unei utilizări diversificate a producţiilor noastre, o mai creativă colaborare cu Editura Casa Radio, prin realizarea de serii de emisiuni destinate a fi foarte rapid (la sfîrşitul unui sezon, de pildă, sau la inaugurarea celui următor) valorificate şi sub formă de carte, CD, casetă, audio-book.

În prezent, programele postului Radio România Cultural nu beneficiază de formate şi titluri atractive, sînt axate preponderent pe un conţinut insuficient „formatat”, ritmat şi diferenţiat ca profil.

Mesajul de atragere lansat către public ar putea fi mai eficient formulat astfel: nu ce cîştigă cineva care ascultă Radio România Cultural, ci ce pierde dacă nu-l ascultă.


VIII. Propunere de grilă de programe

Propun o idee de grilă structurată, după modelul matinalului actual („Tentaţii culturale”), pe mari împachetări de programe, în care actualele tipuri de emisiuni să apară ca rubrici (extinse). O gazdă sau două care dau la rîndul lor cuvîntul, în direct, realizatorului emisiunii-rubrică (înregistrată sau în direct). Totul se întîmplă în jurul unei mese (de) la care invitaţii vin şi pleacă, se schimbă, îşi dau ştefeta şi îşi trec cuvîntul, realizîndu-se o transmisie preponderent în direct, dar cu importante tronsoane înregistrate, stabilindu-se (sau simulîndu-se) permanent duplexuri. E forfotă, viaţă, se discută numai cultură, dar în contextul vieţii de zi cu zi (pornindu-se de la evenimente de actualitate se fac teoretizări, generalizări, incursiuni documentare în trecut etc).

Grila de programe din timpul zilelor săptămînii trebuie să ţină seama de ritmurile, momentele şi activităţile vieţii moderne urbane.

Momentele-cheie ar putea fi, de pildă, mesele zilnice, pe care noi le transformăm radiofonic în „ospeţe”, în Symposion-uri postmoderne, cu de toate (sumarul ar fi „meniul zilei”), şi însăşi ideea de masă, dat fiind că noi oferim hrană spirituală.

Care este agenda unei zile a unui om modern activ (în afara muncii propriu-zise sau, mai precis, îmbinată cu aceasta)? Întîlniri, discuţii, telefoane, mese cu invitaţi, cu prieteni, mici plăceri, mici plimbări, mici evadări, vise, planuri, cumpărături, cititul presei etc.

Programul unei zile poate calchia momentele zilei, umplîndu-le exclusiv cu conţinuturi culturale, dar în ritm alert: intervenţii scurte, ca nişte întîlniri în oraş, opriri etc.

S-ar urmări, astfel, imprimarea a două importante formatări ale fluxului radiofonic: ritualizarea (laică) a comunicării şi „adresativizarea” ei (mesajul ar înceta să mai fie un monolog abstract, aulic, fals hieratic, neinserat, devenind dialogal şi localizabil).

Doar seara „ieşim în oraş”: abia aici îşi au locul marile programe explicit culturale (teatru, concert etc.), cînd ne putem propune chiar să concurăm televiziunea (evitînd însă, pe cît posibil, suprapunerea cu marile telejurnale de seară). Aceste „ieşiri” radiofonice la teatru, operă, concerte simfonice etc. (existente deja, dar nu foarte bine programate) ar putea fi urmate (şi aici, tendinţa este deja schiţată) de mari discuţii, dezbateri, confesiuni etc. (în tronsonul de aşa-numit late-night). Matinalul, prînzul şi sfîrşitul după-amiezii (în termeni de televiziune: access prime-time) ar trebui însă să fie preponderent informative, oricum prezentate live, dialogat, convivial, ca liant între marile rubrici-emisiune dedicate, care astfel ar deveni mai alerte şi, prinse în flux, ar putea ajunge (redimensionate, fireşte, şi reformatate) mai sigur la destinatar. S-ar asigura, astfel, o mai echilibrată distribuţie între live şi înregistrat, între accelerare şi încetinire, între informaţie şi reflecţie, altfel spus o mai bună „calibrare” a mesajului între principalele funcţii ale limbajului şi comunicării (aşa cum le-au definit R. Jakobson sau C.S. Peirce, de pildă: în prezent, mesajul, „semnalul” postului Radio România Cultural este preponderent semantic şi foarte puţin pragmatic, lipsindu-i aproape cu desăvîrşire funcţia aşa-numită fatică, de control al feed-back-ului, în care excelează, cu conţinut semantic aproape de zero, radiourile comerciale).

Important este ritmul.

Programele postului Radio România Cultural trebuie să înceapă să-şi însoţească pretutindeni ascultătorii, ducîndu-i în locuri ale culturii (muzee, dar şi ateliere).

Vom căpăta astfel identitate, încetînd a mai fi pasiv-repliaţi, dar nedevenind agresiv-îngîmfaţi, ci flexibili, simpatici, conviviali şi, mai ales, intruzivi, persuasivi indirect, implicit în serviciul culturii, care astfel poate deveni (fiind arătată, „împachetată” ca atare) hrană zilnică.

Nu în ultimul rînd, prin această schimbare „vicleană” de accent, Radio România Cultural şi-ar împlini mult mai eficient – căci într-un mod implicit, nedeclarativ – menirea educaţional-formativă (vezi succesul mondial al literaturii „how-to-do”, aparent strict utilitare) de serviciu media public, dat fiind că ar atrage public tînăr.


IX. Realizatorii: redefinirea radiojurnalistului cultural

Realizatorii vor avea rolul de ghizi (călăuze) şi de gazde radiofonice, programele de-a lungul unei zile devenind, astfel, călătorii culturale, pe diferite trasee. (Am putea face aici o instructivă comparaţie reflectînd o clipă la succesul comunicaţional al documentarelor tip „travel”, cu ghid-narator inclus în cadru şi acţiune, care au renunţat la comentariul din off).

În marile metropole culturale ale lumii contemporane, viaţa culturală se desfăşoară în cafenele, ateliere, galerii, noaptea în cluburi cu ofertă specializată etc. (club de poezie, de pildă). Deja, în România, patronii unor astfel de cluburi, dar şi directorii de edituri descoperă în ritm alert necesitatea şi virtuţile marketingului cultural. Radio România Cultural ar putea să le iasă în întîmpinare, ca un canal pregătit tocmai în acest scop, impunîndu-şi încet, încet priceperea şi experienţa propriilor realizatori.

În ritmurile urbane ale vieţii contemporane, Radio România Cultural vă oferă altceva decît obişnuitele bîrfe, mondenităţi, sport etc.

În timpul zilei, la ore precise (pentru fidelizare), ar putea fi programate scurte intervenţii-editoriale cu semnături prestigioase (de cel mult 5 minute).

Se pot calchia locurile prin care trecem într-o zi (metrou, chioşc, parc, scuar, chiar fast-food cultural, întîlniri neaşteptate în lifturi publice, la intersecţii, pe traversări, în pasaje, la cozi etc.) şi gesturile cotidiene în chip de contexte metaforice neaşteptate pentru conţinuturi culturale bine structurate, care altfel ar fi comunicate mai eficient, dîndu-se senzaţia de normalitate şi de firesc a culturii.

În week-end „ieşim din oraş”, organizăm excursii tematice, „turism” cultural radiofonic (documentare şi reportaje radio, ca specii culte de radio), sau ne vizităm propriul oraş, pe care în restul săptămînii nu avem timp decît să-l străbatem în goană.

Radioul trebuie să cucerească oraşul, spaţiile urbane. Oraşele actuale sînt imense difuzoare, mai mult decît prin văz un oraş se trăieşte auditiv şi tactil, prin rumorile şi vacarmul lui (v. eseurile de „ritmanaliză” a vieţii urbane realizate de H. Lefebvre). Astfel, vom ieşi în întîmpinarea publicului, îi vom oferi ceea ce nici nu ştie că, de fapt, caută, însoţindu-l pretutindeni.

Procedînd astfel, nu contrazicem şi nu contravenim specificului culturii. Dimpotrivă: îi (re)dăm viaţă şi accesibilitate. Cultura în stadiul ei postmodern avansat este o cultură trăită cotidian („sacru camuflat în profan”, după celebra expresie a lui Mircea Eliade), a citatului, a reutilizării în contexte comunicaţionale noi, revigorante, cu semnificaţie direct existenţială, a unor conţinuturi culturale din trecut. Un teoretician al culturii privite tocmai din perspectivă comunicaţională (Nicolas Bourriaud, actualmente director al Musée de Tokyo din Paris) a caracterizat cultura modernă printr-o „estetică relaţională” (a relaţiei): operele şi faptele culturale creează în jurul lor spaţiu, ambient, halou, comunităţi de dorinţă şi de discuţie. Procedînd radiofonic astfel, Radio România Cultural n-ar face decît să se modernizeze şi să se europenizeze, preluînd tendinţele actuale din artă, care a fuzionat cu media, slujind şi comunicînd social patrimoniul cultural.

Cultura ar fi prezentată astfel în situaţii reale de viaţă contemporană. Prin această paradoxală insolitare, s-ar obţine de fapt refamiliarizarea publicului cu faptele culturale ca modele utile de viaţă, o scoatere a acestora din falsul academism în care sînt preponderent menţinute.

Cultura ar redeveni, în felul acesta, atractivă: o aventură la îndemînă. Am spune poveştile captivante ale operelor din muzee, de pildă, polemicile pasionante pe care le-au provocat.

Postul Radio România Cultural ar deveni o staţie alertă, caldă şi apropiată de ascultător. În fluxul programelor ei, documentarele, incursiunile, rememorările ar „pluti” într-o „baie” de live colovial permanent, „curgînd” mai lesne spre ascultător. Cultura este invitaţie la discuţie şi participare.

Tematizarea strictă a domeniilor (preferată în momentul actual) ar trebui îmbinată cu detematizări, emisiuni deschise, transversale.


X. Managementul resurselor profesionale

Printr-o astfel de „formatare” ritmată şi rapidă a programelor şi prin împachetarea lor în mari sloturi de tip magazin, realizatorii programelor postului Radio România Cultural n-ar mai apărea ca nişte „feudali” izolaţi ai unor mari programe greoaie şi, de multe ori, leneşe ca abordare (în care preponderentă este înregistrarea). Acelaşi realizator „specializat” ar intra în emisie, înregistrat sau live, de mai multe ori pe zi, devenind astfel cunoscut şi căpătînd identitate prin mobilitate: publicul l-ar regăsi şi l-ar recunoaşte. O anumită rubrică scurtă din timpul zilei ar putea avea acelaşi titlu cu o emisiune extinsă programată în alt slot orar, realizatorul intervenind succint (chiar şi telefonic) pentru a face „promo”

În plus, ar trebui urmărită, pentru acelaşi radio-jurnalist cultural, îmbinarea dintre materialele înregistrate (prezente în emisiunile unor colegi, ca rubrici-intervenţii) şi, acolo, unde e cazul, realizarea (ca host) de emisiuni proprii. Redacţiile ar apărea astfel ca o mare familie, colegii s-ar invita (selectiv, calculat) unii pe alţii în emisiunile lor, aşa cum prietenii sau rudele se vizitează între ele, circulă. Aşa cum am spus deja, o astfel de organizare a muncii ar permite, în plus, şi o mai bună cuantificare calitativă a activităţii tuturor redactorilor.

Nu în ultimul rînd, multe producţii ar putea fi, ulterior, reutilizate ca documentare, ceea ce ar mări randamentul.

Pe lîngă absolut obligatoria realizare a unui pachet de branduri modulat pe sloturi orare, anotimpuri etc. de ID-uri şi jingle-uri de post atractive, identitatea de ansamblu a postului Radio România Cultural s-ar obţine prin ceea ce am numit personalizarea „semnăturilor” vocale a realizatorilor, cultivîndu-se la aceştia stiluri orale diferite (ca ritm, debit, intonaţie, lexic etc.) Sloturile orare ar căpăta astfel identitate, creînd aşteptări specifice, printr-o targetare detaliată, şi ajutînd la eliminarea uniformităţii şi nediferenţierii fluxului radiofonic. Cum spuneam, identitatea, personalizarea poate funcţiona ca un bun salariu simbolic, de prestigiu pentru radiojurnalistul cultural, căruia i se dă posibilitatea de a deveni o prezenţă recunoscută şi stimată social (cf., în acest sens, cercetările lui Pierre Bourdieu despre munca privită ca recompensă simbolică în sine). În plus, aşa cum am subliniat deja, activitatea fiecărui redactor ar putea fi astfel mai uşor măsurată şi evaluată, evitîndu-se atît tendinţele (deficitar individualiste) de acaparare, cît şi cele de absenteism.


XI. Concluzii (şi scrisoare de intenţie)

Proiectul foarte rapid şi incomplet schiţat mai sus poate părea fantezist şi impropriu, dar nu este. El reafirmă necesitatea implementării ideii şi atitudinii creativ-active („creactive”) în materie de radio.

Multe lucruri sînt lăsate implicite în descrierea acestui proiect, dar personal m-aş implica pînă la epuizare în reformarea imaginii identitare a postului Radio România Cultural, deci a transpunerii sub formă de creaţie media a obiectivelor absolut realiste, moderne, formulate şi asumate de noul concept managerial al Societăţii Române de Radiodifuziune.

Radio România Cultural poate deveni un post ascultat, frecventat, respectat, simpatizat şi iubit: un reper zilnic. El va trebui, însă, să se modernizeze ca formulă, să abandoneze inactualitatea remanentă a conceptului actual, şi numai aşa va putea înfăptui obiectivele de modernizare propuse de actuala conducere, slujind, totodată, autentic şi eficient cultura.

Consider că există resursele umane şi profesionale necesare unei astfel de schimbări-creaţie, dar ele trebuie tratate şi antrenate tocmai prin ideea de creaţie radiofonică, de operă media, de inventivitate şi originalitate specifice în actul de comunicare radiofonică. Cultura este comunicare, radioul este fapt cultură: nu trebuie decît să le exploatăm imensul potenţial comun. Epoca actuală a realizat deja „noua alianţă” dintre arte şi mass-media, trebuie doar s-o cunoaştem, să profităm de ea şi să iubim creativitatea.

Fără falsă modestie, aş considera alegerea mea pentru ocuparea postului de redactor-şef al canalului Radio România Cultural nu numai ca pe o împlinire a dublei mele vocaţii de scriitor şi de analist / teoretician media, ci, mai presus de orice, ca pe o provocare. Aş acţiona, în acest post, atît ca un administrator al resurselor profesionale, cît şi ca un trainer al vocaţiilor (acolo unde acestea există). Radiojurnaliştii culturali deja activi la Radio România Cultural aşteaptă, sînt convins, nu numai să fie descoperiţi şi să devină voci de referinţă în „peisajul” radiofonic românesc, ci chiar să se descopere pe ei înşişi, ieşind din rutină şi fiind poftiţi la creaţie. Iar cultura română actuală aşteaptă, la rîndul ei, să fie tot mai cultural (şi aici mă refer la cultura specifică, cultura media, de radio) pusă în undă, pentru a-şi regăsi prezenţa activă în Cetate pe care o exercită şi acum, dar mult mai „inaudibil”. Cultura română merită o voce radiofonică pe măsură.

18 martie-6 iunie 2004

Bogdan Ghiu