Franţa arde, televiziunea îngheaţă focul

Evul Media Franţa arde, televiziunea îngheaţă focul, iar politica îl acoperă (couvre-feu) „Abuz: o «gaură» în arhivele canalului France 2”, titra, sîmbătă, 12 noiembrie 2005, seara, cotidianul electronic permanent.nouvelobs.com: „Un material video arătînd comiterea unor abuzuri poliţieneşti, difuzat joi seară în cadrul jurnalului televizat de la ora 20.00 al postului France 2 şi aflat la originea punerii sub acuzaţie a 5 poliţişti, este, în mod ciudat, de negăsit pe situl internet al canalului (...). Contrar obiceiurilor sale, canalul nu a postat on-line copia video a jurnalului cu pricina pe situl său. Pe pagina rezervată cópiilor video ale jurnalelor sale, la data de 10 noiembrie se poate într-adevăr constata o «gaură» în arhivele jurnalelor de la ora 20.00, în timp ce jurnalele televizate din 9 şi din 11 noiembrie sînt disponibile în integralitatea lor”. Şi aşa mai departe.

Cenzură, autocenzură, sau, dimpotrivă, profesionalism, respectare a deontologiei jurnalistice? Merg aceste lucruri împreună, sau sînt exclusive? Cît, pînă unde, în ce condiţii? Poate fi acceptatată „starea de necesitate” în presă, în ceea ce priveşte informaţia?

Aceasta sînt (parţial) întrebările pe care nu încetez să mi le pun de vreo zece zile încoace, de cînd au izbucnit „evenimentele” de la periferiile franceze, uitîndu-mă – avid, fireşte – la jurnalele televizate disponibile prin reţeaua mea locală de cablu şi consultînd, frenetic de multe ori, siturile ziarelor şi ale agenţiilor de presă.

Întrebările mele, întrebarea mea – aproape că după ce am scris-o mi-am dat seama de asta – nu este deloc inocentă şi întîmplătoare, oarecare, ci pune chiar o problemă fundamentală, centrală în ceea ce priveşte informaţia de presă, prin presă, ca monopol de facto asupra informaţiei, ca pretenţie, măcar potenţial totalitară, de totalizare a informaţiilor. Pune, chiar, degetul pe inima-rană a problemei: cenzură sau profesionalism? Autocenzură sau, dimpotrivă, deontologie? Altfel spus: care sînt limitele informaţiei? Cît de pură, de neutră şi de întreagă poate fi ea păstrată? Şi este oare informaţia, brută să-i spunem, de-ajuns? Există, pînă la urmă, informaţie şi atît? Nu este aceasta o pretenţie, o iluzie idealistă, ideologică? Şi, ca linie de fond, ca orizont îndepărtat, aproape netematizabil: care este ideologia subiacentă „mitului” informaţiei? Cum informează/deformează/preformează ea „informaţia”, modul de a concepe lumea, realitatea, evenimentele ca „informaţie”, sub spectrul acesteia?

S-o iau, însă, în ordine. Şi de (pe) jos.

De cînd au izbucnit, şi par a nu mai înceta (căci, potenţial-„teoretic”, ele au început de mult şi vor mai continua, tocmai, încă multă vreme de-acum încolo: expresia lor patentă trebuie, tocmai, împiedicată, oprită), de cînd au izbucnit, aşadar, evenimentele „nedorite” de la periferiile Parisului şi ale altor oraşe franceze, modul în care ele au fost prezentate, la televizor în special, la France 2 mai precis (principalul canal generalist public din Franţa), mi s-a părut straniu, ciudat: inadecvat prin diminuare, prin aplatizare, prin „surdizare”. Evenimente cu vechi, lungi şi noduroase rădăcini politice şi sociale în istoria contemporană a Franţei, aşteptate şi prevestite de multă vreme, care de multă vreme ameninţă cu izbucnirea (izbucnesc, de fapt, invizibil, nemediatizat, netematizat ca informaţie, în mod cotidian), sînt prezentate, desigur, acolo unde le e locul, adică în deschiderea tuturor jurnalelor, dar plat, fără perspectivă, necontextualizat, ca rupte, tocmai, de realitate; ca nişte evenimente nu marginale şi periferice (dar faţă de o anumită societate precisă, dată), ci exterioare, atemporale, ale nimănui şi pentru nimeni: produse de nişte bande descinse de nicăieri, din benzi desenate poate, apărute prin generaţie spontanee, peste noapte (căci se manifestă doar noaptea), în cartierele mărginaşe. Simplă relatare, simplă cronică, simplu fapt divers. Nici un invitat (analist, politolog, politician etc.) în studio, nici un comentariu – au murit oare chiar toţi intelectualii francezi? Presa pare fie depăşită, fie controlată, atent, foarte atent controlată, atît dinăuntru, cît şi din afară (iluzia magică conform căreia, controlînd expresia, poţi controla însăşi realitatea). În jurul evenimentului, un cordon de tăcere! Vederi din plin, dar nici un gram de viziune. Spaima politică este evidentă – prin crispare. Dar ce caută jurnaliştii alături de politicieni? Interesul public, desigur, liniştea publică. Problemă politică: cum să faci linişte fără să faci zgomot?

În plus, zi după zi, la acelaşi jurnal al aceluiaşi France 2, materiale foarte apropiate de propagandă, discret şi, vai, bravo, profesional regizate, montate, repartizate în economia jurnalelor, în flux: mici reportaje de contracarare, din aceleaşi suburbii inflamate, cu cazuri atipice, dar care se străduiesc să canalizeze, să sugereze, să încadreze, să devieze, de fapt, înţelegerea fenomenului: printre „derbedei” există şi tineri albi (blonzi chiar), nu este deci vorba doar de cetăţeni francezi de origine magrebină; populaţia dezaprobă, cheamă poliţia, cere tot mai multă poliţie... Cît de bine, cît de frumos şi de calm, de tihnit curge viaţa de zi cu zi în periferiile franceze – dacă n-ar fi aceşti derbedei, care trebuie, prin urmare, eliminaţi! După ghetoizarea socială, supra- şi infra-ghetoizarea ideologico-mediatică!

În sfîrşit, sîmbătă, 12 noiembrie, o dezbatere televizată, începută cu un lung şi apăsat monolog al ministrului de interne al Franţei, prezidenţiabilul Nicolas Sarkozy, cel despre care s-a spus că, prin cîteva epitete infamante la adresa unora dintre tinerii din suburbii, ar fi provocat escalada, explozia (a ceea ce pînă acum doar mocnea, desigur). Acesta „persistă şi semnează”: periferiile sînt, de fapt, neproblematice, nu există o problemă propriu-zisă, de profunzime – social şi istoric vorbind – a periferiilor – de fapt există, dar nu are legătură cu evenimentele de faţă, care sînt nişte simple accidente de ordin penal, este vorba doar de nişte reţele delincvente, care trebuie eliminate energic. Atît. Dublă preocupare de izolare, de departajare, de separare: a fenomenelor prezente de genealogia lor politico-socială, şi a răufăcătorilor de mediul din care provin şi în care activează. Dublă mistificare, aşadar, şi deci false soluţii. Politicul, din nou, o dată în plus, ca soluţionare prin falsificare, prin segregare, prin separare, prin izolare: pentru a putea „trata”, trebuie să „analizezi”, adică să izolezi, să desparţi, să atomizezi. Ceva care, în cazul de faţă, suferă şi explodează tocmai din pricina separaţiei şi a izolării istorice, care au constituit tocmai politica „integraţionistă” practicată decenii de-a rîndul de facto faţă de aceste periferii, „integrate” politico-urbanistic prin alăturare, prin punere alături, deoparte faţă de oraşele-centru (şi cadru): tampoane de presiune infracţională. Nu întîmplător, unii jurnalişti mai luminaţi (Sylvie Kaufmann de la Le Monde, de pildă) îi plasează, în rîndul responsabililor pentru starea şi existenţa de fapt a suburbiilor franceze, alături de politicieni, pe urbanişti şi pe arhitecţi.

Linia oficială, guvernamentală, politico-poliţienească, de interpretare-performare, e însă alta. Ea evită, mai presus de orice, tocmai politizarea, tocmai înrădăcinarea integral politică a lucrurilor. Pentru a nu se pune pe ea însăşi în cauză, desigur. Dar şi, poate mai presus de orice, pentru a nu disponibiliza „hermeneutic” evenimentele prezente, oferindu-le unor politizări adverse sau, mai rău, incontrolabile.

Căci, ca să spunem lucrurilor pe nume, anticipînd oarecum: teama de trecut nu este întrecută, mai mult ca sigur, în cazul de faţă, decît de teama de prezent. Spaima de revoluţie şi de izbucnirea unui nou „Mai ’68”, sau chiar a unui război civil ca pe vremea a ceea ce s-a numit războiul algerian de independenţă, este ocult întrecută de spaima faţă de terorismul de expresie islamică, ale cărui reţele mondiale ar putea contacta şi instrumentaliza reţelele, din fericire doar delincvente, izolabile şi controlabile pur infracţional (deci poliţienesc), care incendiază acum suburbiile. De aici toată reţinerea. Dar ce caută, încă o dată întreb, presa alături de politic? Ştiam despre război că este o „continuare a politicii cu alte mijloace”. Tot un război, dar cu alte „alte mijloace”, să fie şi presa? Un alt mod de a face politică, de a extinde nedeclarat, delegat, politicul? Se pare că da. Şi nu de azi, de ieri.

Pentru aceeaşi reţinere şi rezervare însă, trebuie spus acest lucru (pentru a nu mutila – asemeni politicului, asemeni mediaticului – realitatea în deplina şi cu adevărat ireductibila ei indecidabilitate), presa franceză ar putea fi, totodată, şi lăudată, dată ca exemplu, luată ca model: nu a turnat gaz peste foc politizînd discuţia. Din cenzură sau din profesionalism, ea a realizat oricum şi realizează în continuare un tur de forţă de care media românească nu cred că ar fi, în lăcomia ei senzaţionalistă şi avînd în vedere obiceiurile ei, deja nărăvite, de a lungi la nesfîrşit, cel mai adesea irelevant, mimînd opera de presă, vorba despre nimic, în stare.

La fel ca şi în Statele Unite ale Americii şi după modelul neoliberal, de dreapta, al acestora, din prima zi (noapte) a acestor evenimente inflamante, Franţa se află de fapt în stare de război nedeclarată. Expresia publică aplică şi se supune nedeclarat unei cenzuri militare interiorizate, „spontaneizate”. Presa franceză evoluează acrobatic pe funia subţire, invizibilă, inexistentă (dar tocmai de aceea construită, practicată) dintre cenzura politică (exterioară, transcendentă) şi autocenzura profesională (interiorizată, imanentă, stare de excepţia naturalizată în cotidian), reuşind să le facă indistincte, să şteargă, ocultînd-o, graniţa ideal fermă dintre ele. În toiul unei operaţiuni politico-ideologice de separare şi de izolare, indistinctul îşi ia, iată, revanşa. Din afară sau dinăuntru, acrobaţia performantă, de excepţie, a presei franceze este, însă, una impură, impusă. Model de profesionalism în situaţii de criză (adică însuşi cotidianul mondial actual). Dovedind însă, oricît de discret, presiunea – directă sau indirectă – a politicului (politicul anti-politic, politicul împotriva politizării, „administrativizarea” politicului), şi mai ales grija de a preîntîmpina cerinţele politicului. Dar este oare bine, potrivit – repet aceeaşi întrebare –, oricît de bine, de profesionalist ar face-o, ca presa să fie tovarăşul de drum, camaradul civil de arme al puterii politice, oricare ar fi aceasta? Responsabilitatea (aceea, cum spuneam, de a nu deranja, de a nu inflama opinia publică turnînd gaz peste foc, adică documentînd informaţia imediată, punînd-o în perspectivă istorică şi denunţîndu-i, fie şi doar implicit, rădăcinile istorice, deci responsabilităţile politice), responsabilitatea, aşadar, poate fi interpretată, aici, reversibil, şi ca opusul ei, ca iresponsabilitate. Ce e de lăudat în prestaţia presei franceze – reţinerea, rezerva – poate fi şi de condamnat ca manipulare şi ca obedianţă faţă de politic. Ne aflăm, însă, în domeniul infinit-plural al deciziei care angajează, în care nu există soluţii de-a gata.

Văzînd clar că e vorba de manipulare prin evitare, diminuare, izolare, decontextualizare şi aplatizare, nu pot totuşi să nu dau dreptate acestei prese în moderaţia ei, care a reuşit să nu-şi manifeste latura nocturnă, adică spaimele, prin crispare. Nu vom şti însă niciodată – sau, dacă vom afla totuşi, va fi mare scandal, unul în plus – dacă această decizie va fi fost una liberă sau, dimpotrivă, solicitată, cerută, de fapt impusă. Presa franceză a tratat evenimentele de la periferii ţinîndu-le, tocmai, la distanţă, cît mai departe de explicaţiile lor (disputabile, evident) politice, sociale, istorice.

Căci, reactivînd -– fapt nemaiîntîmplat niciodată de-atunci pînă azi, nici măcar în Mai ’68, cînd în schimb armata a fost scoasă pe străzi – legea din 3 mai 1955, privitoare la posibilitatea locală de interzicere a circulaţiei pe timpul nopţii – couvre-feu (dar şi la posibilitatea, vai, de cenzurare a presei!) –, autorităţile franceze au închis, strigător de semnificativ, o mare şi grea buclă istorică, care vorbeşte de la sine chiar dacă nimeni nu-i poartă cuvîntul. Derbedeii suburbani, periferici, de azi sînt, cei mai mulţi, nepoţii şi poate chiar strănepoţii acelor „pieds-noirs” algerieni din deceniul şase. Azi, coloniile s-au mutat, ca ghetouri, în metropolă, la periferiile oraşelor. Căci tocmai metropola le-a creat. Şi au fost uitate, neglijate, lăsate, cum obişnuiesc politicienii să spună, să fiarbă în suc propriu, indiferent dacă la putere s-a aflat stînga sau dreapta. Acum, sucul, compostul social, bine fermentat, dă pe dinafară. Este vorba de populaţii întregi de inutili, de inutilizabili, de care, rupte cum sînt acum de dimensiunea lor teritorială, deci geostrategică şi economică, francezii nu au nevoie şi cu care nu ştiu, social, ce să facă. Nicolas Sarkozy vrea să separe, acum, bobul de neghină, afirmînd cinic-liberal că periferiile sînt cartiere sărace, dar altfel OK dacă, desigur, n-ar exista „drojdia”, „lepădăturile”, „gunoaiele”, „pleava”, „putregaiul” (la racaille) societăţii, adică – izolată şi mai ales izolabilă prin forţă – delincvenţa. Mulţi francezi, însă, îl contrazic. Nu la televizor însă, unde nu îi întreabă nimeni. Adevărul public trebuie să rămînă privat. Personal, urmărind aceste evenimente aşteptate, anunţate, care se petrec de fapt (nefiind însă şi recunoscute de drept), diseminat, mai tot timpul (noutatea zilei fiind doar concentrarea lor, deci posibilitatea lor de totalizare, de însumare), n-am putut să nu-mi amintesc de, iresponsabilul, nu-i aşa, anarhicul, nu-i aşa, „vuiet al bătăliei”, ca perpetuă iminenţă a societăţii (post)moderne, cu care se încheia, în 1975, A supraveghea şi a pedepsi a lui Michel Foucault. Căci ceea ce se întîmplă astăzi, nopţile, pe străzile suburbiilor franceze este delincvenţă, numai că aceasta nu poate fi atît de uşor despărţită de mediul ei social, de „humusul” ei social întreţinut pe cît pretinde interpretarea extrem de perfor(m)ativă a minstrului de interne Sarkozy. Aceste „tulburări” seamănă cu revoltele din închisori din anii ’70-’80, şi aceasta pentru că oraşele au devenit închisori „low cost”, pentru că închisoarea s-a de-marcat şi s-a civil-izat, mutîndu-se, neutru-diseminant, la exterior, ca închidere în afară (în spaţiul public, adică al nimănui) cu cheltuieli zero. Alt aspect, cu cît mai practic, cu atît mai nediscutat, al „laisser-faire”-ismului liberal. Oraşul ca zonă neglijată, părăsită, abandonată, ca structură de putere simbolic-încorporată, ca „violenţă simbolică” naturalizată, acţionînd „de la sine”, în mod automat: oraşul ca tehnologie, ca program (în sensul de soft – soft soft!) de guvernare. Imigranţii, populaţia însăşi de fapt, des-„cetăţenizată”, aflată în stare de imigrare perpetuă, ca ritm cotidian de viaţă, devenită, din parte blestemată, parte inutilă, cu care puterea, orice putere, nu se mai încurcă nici măcar represiv (societatea trebuie să se descurce singură, să se „autoregleze”, este matură, adică „civilă”), cu care nu mai ştie ce să facă, şi de care nu mai are nevoie nici măcar economic (doar nu degeaba există, teritorial, Asia de Sud-Est: colonializare economică fără cheltuieli statale, administrative), dar de care profită politic, ca sperietoare, extrema dreaptă (ea însăşi o sperietoare a dreptei „pur şi simplu”, extremă, extremizată deja ca atare). Revoltele acestea cu obiecte (publice), dar mute, fără obiect exprimat, sînt, de fapt, nişte revolte de manifestare, taguri extinse, strigăte sociale de prezenţă şi de existenţă, nu întîmplător exprimate fără discurs, din moment ce nu au acces la discursul public.

În marea lor prudenţă şi reţinere, cred însă că atît clasa politică, cît şi casta mediatică franceză s-au temut şi se tem cel mai mult, cum anticipam deja, nu atît de revenirea trecutului (Războiul din Algeria, Mai ’68), cît de posibilitatea prezentă ca simpla delincvenţă (tocmai de aceea tratată ca pur fapt divers, fără conotaţii şi conexiuni politice) din suburbii să poată fi contactată, folosită, conectată la reţelele teroriste mondiale. Ar fi un pas fatal acesta, această cuplare, iar în discuţiile mediatice, atîtea cîte au existat, el n-a fost nici măcar, Doamne păzeşte, sugerat. Dar marele pericol, de care politicienii francezi sper că sînt conştienţi, acesta este. Tocmai de aceea, războiul hermeneutico-politic se duce, acum, prin presă, adică prin ocultările şi prin eliminările practicate de ea, unde ce este mai important, mai grav, mai ameninţător, nu întîmplător, nu se spune, nimeni nu-şi asumă răspunderea de a spune aceste lucruri – ele rămînînd atunci, ca şi periferiile franceze pînă acum două săptămîni, să „vuiască” pe dinafară, pe dedesubt.

Franţa arde, guvernul acoperă focul, iar televiziunea, vrînd să răcească vîlvătaia şi să-şi facă datoria nederanjînd, totuşi, pe nimeni, pune de fapt incendiul la congelator. În rezervă, la păstrare?