Iată, l-am făcut noi, cei din Fundaţia HAR, împreună cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, cu Muzeul Judeţean Vâlcea, cu prtenerii noştri externi – Societatea Timmerdraget din Suedia şi R.G.I. din Italia, cu ajutorul finanţatorilor externi (Programul Cultura 2000 al Uniunii Europene) şi al altor instituţii cu care colaborăm. Este vorba despre puţin, în fond: un proiect-pilot menit să arate că se poate construi onest, pentru adevăraţii năpăstuiţi, nu doar locuinţe extrem de decente, ci şi lăcaşuri de cult în care să se ancoreze suflete dezesperate dinaintea sărăciei sau traumei. Nu doar păduri de case de avarie sunt necesare în astfel de momente, precum în aceleaşi ţări lovite de catastrofe similare citate mai devreme, ci şi puncte de agregare a micilor comunităţi. Întrucât orice alt criteriu decât acelea ale ieftinătăţii şi al bunului simţ în proiectare (modulare, proporţionare, adecvare la scara şi potenţialul materialului folosit) nu e relevant, nu dorim să fim judecaţi pentru mai mult decât ne-am propus. Nu am vrut să rezolvăm aici şi acum dilema actualităţii tradiţiei vernaculare, oricât de interesantă este această temă. Nici nu ne-am propus să flatăm spiritul locului, al oricărui loc – nu e timp de mofturi în situaţii de criză. Pur şi simplu, am făcut un sistem prefabricabil din lemn din patru pătrate de 3,63 x 3,63 m, descriind patru cuburi cu aceste laturi şi am făcut din ele o casă şi o biserică. Atât.
Prin urmare, cu modestie şi – credem noi – înţelepciune, oferim celor interesaţi soluţii viabile, ieftine şi, mai cu seamă, plauzibile spiritual. Ne dăm seama însă că, întrucât ele nu pot aduce bani pentru vreun partid, ori comisioane pentru înlesnitori, casa şi biserica noastră nu vor fi teribil de populare. Nu trăim vremuri ale generozităţii ori ale dăruirii de sine creştine (ori barem social-democrate). Acum lucrează lupii şi vulturii hoitari, cât încă mai e oarece de capturat sau de fagocitat în ţară. Dar când vor veni cataclism după cataclism şi va fi nevoie de asemenea lăcaşuri, vrem să se ştie că noi nu am stat când trebuia să lucrăm, ca ceilalţi, că nu am făcut case noilor îmbo-găţiţi când cei de sub limita de sărăcie trăiesc în condiţii indescriptibile; că, deci, nu am fost părtaşi la nepăsarea generală, fie ea de stânga sau de dreapta.
Arhitectura de ugenţă sau despre cum pot face 100 de oameni 100 de case în 100 de zile
primo tempo În 1968 Skopje a fost zguduit de un cutremur devastator. Vaste zone centrale au devenit în scurtă vreme locuri virane. Comunitatea internaţională – o prea rece formulă pentru nişte oameni care s-au implicat cu generozitate şi compasiune reală în drama acestui oraş – a realizat atunci un proiect de urgenţă ale cărui surprinzătoare rezultate merită povestite. S-a hotărît realizarea unor barăci din lemn cu o deschidere de aproximativ opt metri şi cu o lungime de 25. Fiecare ţară a donat cîteva astfel de case reuşindu-se astfel rezolvarea temporară, se credea atunci, a problemei locative. Oraşul este împînzit de sute de astfel de construcţii, cvasi-identice ca aspect exterior, anonime şi monotone la prima vedere dar uluitor de diferite ca regim de funcţionare. Alături de hotelul în care eram cazat, o baracă privatizată cu vedere spre cel mai frumos parc din oraş, impecabil finisat la interior şi proaspăt lăcuit pe exterior se afla o antrepriză de construcţii iar în continuare, sediul celui mai important partid politic din Macedonia. Nu aş fi aflat niciodată asta dacă, în inocenţa mea documentară, nu i-aş fi făcut nişte poze care au provocat oarecare nelinişte portarului. “Politikal partid!” a zis el. “Small!” am zis eu privind cu milă la clădire. “No, Grand. Numero uno, Macedonia”.
Peste drum - oficiul stării civile, peste parc - Primăria, peste încă două străzi - Spitalul municipal, Facultatea de arte dramatice ş.a.m.d.. Nu trebuie să vă imaginaţi că toate instituţiile sînt găzduite în astfel de clădiri (care, fie vorba între noi arată mai bine în interior decît majoritatea instituţiilor publice bucureştene). Cele mai multe sînt locuinţe. Fenomenul cel mai simpatic s-a produs însă în timp: dacă la început cei care stăteau în case de lemn erau cei mai săraci locuitori ai oraşului astăzi a locui “la baracă” e un lux. Posibilitatea de a face transformări, infinite îmbunătăţiri, existenţa unei mici grădiniţe în faţă şi comoditatea de a locui pe pămînt au urcat preţul şi le-au ridicat statutul. Lăcomia de a construi mai mare şi mai scump ca şi tentaţia de a dărîma ceea ce poate fi dărîmat cu uşurinţă au fost înlocuite de plăcerea de a fi scăpat de blocurile cu care regimul comunist cadorisise, după un model binecunoscut, Skopje.
ergo...
Tema pe care ne-am propus-o a fost aceea a unei case care să folosească unor familii aflate în nevoie: fie o familie cu venituri modeste, fie una de refugiaţi. În termeni tehnici ele se cheamă locuinţă socială – pentru cei care nu îşi pot permite să plătească chirii pe piaţa liberă – sau locuinţă de urgenţă – pentru victimele cataclismelor şi refugiaţi. În dorinţa de a testa un proiect care este posibil să fie reprodus pe scară mare am respectat normele de suprafeţe locuibile instituite de legea locuinţei pentru prima variantă a proiectului. Casa realizată e mai puţin o locuinţă clasică, e mai degrabă o clădire care va sluji muzeului şi fundaţiei pentru o varietate de evenimente.
Ne-am impus două comandamente: să fie ieftină, cea mai ieftină, şi să fie modulată. Despre valoarea de investiţie (la cheie să nu depăşească 10.000 EURO dacă este executată în regie proprie) se poate spune cu certitudine că poate scădea impresionant în cazul industrializării produsului şi în condiţiile producerii în România a materialelor de construcţie. Despre modulare se pot spune însă mai multe: Lucrul cu elemente standardizate duce la uniformitate chiar şi în cazul combinaţiilor de module. Regăsirea aceluiaşi tip de spaţiu, a aceloraşi proporţii nu este de natură a asigura legătura afectivă care se creează atunci cînd cel ce locuieşte îşi modelează singur spaţiul. De aceea am optat pentru un modul mic, lesne manipulabil şi “slab” din punct de vedere tipologic, a cărui industrializare poate fi înlocuită fără pierderi de munca semicalificată a beneficiarului. Minimele constrîngeri structurale ca şi posibilitatea de a “sparge” coaja, anvelopanta spaţiului, la un pas des, lasă loc pentru adaptarea formei clădirii şi a faţadei în funcţie de sit, creativitate, bani, timp de execuţie etc. Modulul constructiv rezultat pleacă de la finisajul ales şi mediază între placa standard de gipscarton, placa standard de termoizolaţie şi dimensiunea de cherestea cea mai comună şi mai ieftină cu putinţă. Din plăcile de gipscarton nu se pierde nimic pentru că nu ai nevoie decît de tăieturi pe lăţimea plăcii. La fel se întîmplă şi cu termoizolaţia, ba chiar e posibil să realizezi o variantă în care toate elementele de lemn care compun scheletul să aibă aceeaşi lungime.
Este rezultatul unui efort de a folosi un minim tehnologic (nu spun low-tech pentru că asta ar implica o estetică iar aceste clădiri sînt libere de estetică). Poţi să construieşti toată casa cu un fierăstrău de mînă, o bormaşină şi un ciocan. În afară de cîteva trepte şi unele îmbinări ale modulilor de la etaj toate tăieturile sînt în unghi drept. Toate materialele folosite au gabarite alese în aşa fel încît să încapă într-o Dacie papuc. Ne putem astfel imagina că un grup de 100 de voluntari pot produce în locaţii improvizate aflate în locuri diverse modulele pentru 100 de case pe care le pot transporta şi monta la locul unui sinistru într-o perioadă de maximum 100 de zile.
Nu este vorba în tot ceea ce am făcut de un exerciţiu de arhitectură şi nici de o foarte riguroasă încercare de eficientizare economică ci de testarea unei formule de lucru marcate de onestitate. Onestitate este cea care trebuie să ne conducă în cazul unui asemenea program. În egală măsură ea trebuie să se manifeste şi faţă de materiale, tehnici şi resurse. Oameni din ce în ce mai competenţi şi mai trişti ne spun că nu se poate construi cu mai puţin de 220 de euro/mp azi în România. Şi dacă, totuşi...
