Ordine - reguli. Haos - absenţa oricărei reguli

Prea pripit se fac referiri la fractali, atunci cînd se vorbeşte despre haos. Discuţia este împinsă într-acolo cu scopul de a arăta că haosul n-ar fi total lipsit de reguli, ci este structurat după reguli subtile, misterioase şi, de multe ori, prea “complexe” pentru a fi înţelese imediat. În realitate, fractali nu au vreo legătură cu haosul; ei sînt materializări ale aplicării unei reguli de o infinitate de ori. Prin această “confuzie” voită se încearcă demonstrarea “superiorităţii” şi “spectaculozităţii” haosului. Fractalii ar fi fost dovezile ideale în sprijinul ideii că numai haosul oferă libertatea mult dorită. Doar că ei sînt martorii faptului că nu există libertate decît sub tutela ordinii. O “teorie a haosului” bazată pe fractali nu este altceva decît o “teorie a ordinii” în care regula a fost identificată mai greu şi, din acest motiv, s-a crezut că nu există. Studierea unor fenomene ce par haotice poate duce la descoperirea unor reguli. Asta nu înseamnă că în haos există reguli, ci doar că regulile unei structuri s-au lăsat mai greu aflate.

Se întîmplă ca vizitatorul unui spaţiu ordonat să nu recunoască imediat regulile în vigoare acolo şi să se grăbească să-l considere haos. Putem lua exemplu unui călător printr-un teritoriu necunoscut. El nu cunoaşte regulile ţinuturilor în care ajunge, acestea fiind altele decît cele de acasă. Cu răbdare, va putea înţelege noima fiecărui loc străbătut. Altfel, poate rămîne cu impresia că este în haos sau poate pica în păcatul “interpretărilor personale”, inventînd reguli aberante şi construindu-şi o imagine distorsionată.

Aflat într-o ţară străină, un om va încerca să descopere sensul cuvintelor şi gramatica limbii locului; dacă se va grăbi să atribuie (cu de la sine putere) înţelesuri sunetelor auzite şi (eventual) va inventa (başca) o gramatică, nu va reuşi altceva decît să rateze comunicarea. Încercarea de a falsifica o limbă va fi repede curmată. În cazul altor limbaje (artistice) lucrurile se complică. Unii consideră (fără vreun temei evident) că arta este parohia lor şi nu sînt dispuşi să-şi recunoască nepriceperea prin vreun colţişor al ei. Astfel, ei dau iama (destul de des) şi prin arhitectură; cum arhitectura este niţel mai complicată, nelăsîndu-se cercetată fără o pregătire solidă, aventurierii în cauză trec la eschive elegante, utilizînd formule vagi, recurgînd din belşug la citate (fără legătură cu chestiunea) sau născocind (de prea multe ori) principii aiuritoare. Neştiind ce este arhitectura, încearcă să promoveze ceea ce cred ei că este arhitectura, contînd pe creditul acordat de un public neacomodat cu subiectul (dar onest), şi livrează valuri de falsuri. Orgoliul nu le permite să ridice simplu din umeri şi să-şi accepte limitele.

Atunci cînd nu sînt cunoscute legile care guvernează un sistem, stă în firea omului să inventeze unele năstruşnice. Putem face un exerciţiu. Să presupunem că un nord-american, aflat pe la noi într-o scurtă călătorie, este invitat la un meci de fotbal (am ales un vizitator nord-american pentru simplul motiv că pe acele meleaguri fotbalul este cunoscut într-o altă versiune). Oaspetele abordează acest moment ca pe o experienţă exotică. Din păcate, nimeni nu se gîndeşte să-i explice regulile jocului (e fotbal...) şi, astfel, străinul este nevoit să le deducă. Va fi ispitit (probabil) să creadă că jocul nu poate diferi mult de varianta lui americană (doar poartă acelaşi nume). În viziunea americanului, scopul jucătorilor este acela de a conduce mingea dincolo de tuşa de la capătul terenului, iar cînd se află în preajma porţii, sportivii urmăresc să trimită mingea peste bara orizontală. Dacă spectatorul de ocazie va contoriza toate aceste acţiuni (după el) „reuşite", rezultatul lui nu va coincide cu cel oficial (stabilit în conformitate cu regulamentul adevărat). Nu-i numic. Şi din punctul de vedere al oaspetelui jocul a avut o logică şi a fost stabilită o echipă învingătoare. „Modelul" a funcţionat, chiar dacă rezultatul este aberant. E comod: se transformă lucrurile pe care nu putem (sau nu avem chef) să le înţelegem în ceva uşor de priceput... cu riscul de a fi ceva paralel cu realitatea. Pasionaţii de “rebus” ştiu că pot completa aiurea coloanele şi rîndurile (fără să ţină cont de definiţii) şi, cu toate acestea, careul să se închidă. Ansamblul pare coerent, doar că este altceva.

Televizorul ne furnizează des astfel de situaţii. Într-un interviu, un scriitor, descriind un fenomen cultural, a adus „efectul DOPPLER” în ajutorul spuselor sale. După dînsul, efectul DOPPLER înseamnă că ceva care este roşu ar putea fi văzut albastru, după cum şi ceva albastru ar putea fi văzut roşu (în ce condiţii?). Fizica nu este de aceeaşi părere. Iată ce spune ea despre efectul DOPPLER: „spectrul unei surse luminoase (stea, nebuloasă, galaxie) ne permite să ştim dacă ea se apropie sau se îndepărtează. Dacă sursa se apropie, razele spectrului său sînt toate decalate spre albastru. Dacă ea se îndepărtează, razele spectrului său sînt decalate spre roşu.” (enciclopedia pentru tineri – LAROUSSE, UNIVERSUL, ed. RAO, 1996, p.61). Să mai explicăm o dată: de la un corp cosmic, dacă este plasat la o distanţă constantă de noi, va fi recepţionată o lumină de o anumită culoare; dacă acel corp se îndepărtează de noi, culoarea recepţionată va vira spre roşu; dacă acel corp se apropie de noi, culoarea recepţionată va vira spre albastru. Este cît se poate de simplu. Nici o legătură cu roşul care s-ar vedea albastru şi albastrul care s-ar vedea roşu. Sigur, un scriitor nu trebuie să aibă cunoştinţe de fizică elementară (probabil...). Dar nimeni nu l-a forţat să calce pe un teritoriu necunoscut şi să se slujească de acest exemplu pentru a-şi dezvolta o demonstraţie pe tărîm cultural. Şi chiar dacă, în ochii celor cu un nivel mediu de instrucţie, credibilitatea distinsului scriitor (şi om de cultură) s-a prăbuşit, cei mai mulţi au aflat cu această ocazie de existenţa efectului DOPPLER şi au luat de bună explicaţia primită, neştiind că au fost duşi pe arătură. Va fi foarte greu, din acest moment, ca altcineva (care nu se bucură de aceeaşi notorietate) să restabilească adevărul.

În arhitectură, acest soi de „interpretări" fac prăpăd. Originea capitelului (de exemplu) a dat multe bătăi de cap unor „cercetători". Unii (printr-o străfulgerare) şi-au amintit cum arată capătul unui ţăruş după ce a fost bătut în pămînt. Fibrele zdrelite şi răsucite - „floarea" - i-a făcut să creadă că un capitel este reprezentarea „artistică" a unei acţiuni mecanice. Adică, „floarea" unui cui este verişoara capitelului. Alţii au căutat arhetipul colonadei; şi pentru că au citit undeva (ori au văzut prin filme) că vîslele bărcilor se ridică la intrarea într-un port (şi pentru că au crezut că originea colonadei trebuie căutată prin Grecia – un loc înconjurat de apă), au dedus că acest obicei marinăresc a fost transpus în elemente „decorative" de arhitectură. Periculos este faptul că asemenea improvizaţii sînt lansate în medii preţioase şi sînt luate în serios (trecînd drept „cercetare ştiinţifică"). Din pudoare, nu vom aminti de interpretările (tot „ştiinţifice") date obeliscului... (Fragment din „ATINGEREA CELUI MAI VECHI ZEU”)