Niciodată singur: fragmente dintr-o galerie de portrete

Andrei Șerban, ca tânăr regizor absolvent al Institutului de Teatru din București, a fost invitat cu o bursă Ford la New York, la teatrul La MaMa. A studiat apoi un an cu Peter Brook la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale din Paris. A ajuns curând unul dintre cei mai importanți regizori de teatru și operă din lume, cu o carieră remarcabilă în SUA și Europa. A lucrat pe scene prestigioase (Metropolitan Opera, Comedia Franceză, Opera din Paris și Viena, Covent Garden, Teatrul Național din Londra etc.) și a revenit după 1989 în România pentru a conduce timp de trei ani Teatrul Național din București, unde a pus în scenă, printre altele, Trilogia antică, montată inițial la La MaMa, cu un succes internațional răsunător. A rămas prezent în viața teatrală a țării. A fost șeful catedrei de actorie la Universitatea Columbia, a predat la diverse școli de teatru din lume, a fost nominalizat pentru Tony Awards și a primit numeroase premii și distincții, printre care Obie, "Mr. Abbott", Elliot Norton for Sustained Excellence, Ordinul "Steaua României", precum și numeroase premii UNITER. A mai publicat albume cu fotografii din spectacolele sale (Editura ICR, 2008; Nemira, 2013) și O biografie (Polirom, 2006, 2012). După o serie de texte punctuale răsfirate de-a lungul a peste 12 ani, din toamna lui 2019, scrie cu o anumită periodicitate pe LiterNet aici.
Piesă cu piesă, Andrei Șerban compune un mozaic al artiștilor străini și români pe care i-a cunoscut, o frescă personală a lumii culturale, cu punctele ei forte și vulnerabilitățile mai puțin știute. Nume mari din lumea artei sunt evocate nu doar din perspectiva regizorului, ci și a omului care a cunoscut alți oameni. Peter Brook, o autoritate în teatrul contemporan, i-a facilitat autorului întâlnirea cu gândirea lui Gurdjieff. Ellen Stewart, fondatoarea teatrului newyorkez La MaMa, ieșit din șabloane și devenit platformă de expresie pentru artiștii tineri, și-a învăluit viața privată într-o aură de legendă. Meryl Streep, stăpânită de impulsuri contradictorii și mereu imprevizibilă, avea în tinerețe ambiția de a fi prima în toate. Pina Bausch le cerea dansatorilor o sinceritate absolută, aproape brutală, făcându-i pe unii să izbucnească în plâns la repetiții. Dând la o parte măștile - tot atâtea conversații cu sine -, autorul ne arată nemijlocit chipurile de sub ele, ipostaze ce construiesc împreună imaginea omului care își închină viața artei și arta vieții, ca să înțeleagă diferența dintre fantezie și realitate.
 
"Niciodată singur, acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist, ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și dezvoltat-o cu un talent unic, căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vârste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza covid-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic, ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii cărora le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp, tocmai pentru că văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost « singur », s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal." (George Banu)


În volumul Niciodată singur, cele mai recente articole ale lui Andrei Șerban ne oferă o galerie de portrete ale unor oameni de teatru cu care a lucrat de-a lungul carierei sale strălucite și întotdeauna surprinzătoare, precum și ale unor personalități din alte domenii (film, dans, muzică, arte plastice, viață spirituală) care l-au inspirat și l-au ajutat să se înțeleagă pe sine prin prisma lor. De asemenea, aceste articole ne invită să nu uităm o remarcabilă perioadă a culturii teatrale, dacă nu chiar a culturii pur și simplu, atât în România, cât și în străinătate.

În anii de după al doilea război mondial, redescoperirea trecutului și pregătirea viitorului în literatură și în artă, în general, s-au aflat - și în Est, și în Vest - în centrul rivalității dintre democrație și comunism. Și, dacă e adevărat și nespus de trist că în estul Europei, inclusiv în România, cenzura și valurile de teroare au făcut mult, mult rău, să nu uităm cât de energice au fost - și la noi, și peste tot în lume - măsurile luate pentru ridicarea continuă a nivelului cultural (cum se spunea pe atunci) al populației. Alfabetizarea generală, publicarea clasicilor în tiraje de masă, în colecții superbe ca Biblioteca pentru toți, Clasicii români sau Clasicii literaturii universale, noile teatre din capitală și din multe orașe de provincie, ca să nu mai vorbim de sărbătorirea spectaculoasă a aniversărilor marilor scriitori, compozitori și artiști, toate subliniau fără încetare importanța culturii.

Sigur că în țările din Est punctul de vedere impus de sus le cerea tuturor să sublinieze așa-zisul "adevăr" al doctrinelor oficiale. Sigur că alternanța dintre momentele în care scriitorii și artiștii "aveau voie" și cele în care, dintr-odată, "nu se mai putea" era greu de acceptat. În 1955, la doi ani după moartea "marelui" Stalin, cu ocazia festivităților de la semnarea tratatului de pace cu Austria, peste tot în Europa s-a transmis la radio, de la Opera din Viena, Fidelio de Beethoven, la un secol și jumătate de la prima reprezentație. Corul Prizonierilor cărora li se îngăduie în actul I să iasă din celulele lor ca să respire aer curat (O, welche Lust!) a făcut să curgă multe lacrimi la București, unde ascultătorii ar fi vrut și ei să respire aerul libertății. Importanța culturii, ni se reamintea, era reală și durabilă.

În lumea teatrului românesc, unde, la începutul anilor '50, domina concepția realistă a lui Paul Gusty, reformulată de noul regim în stilul lui Stanislavski, spectacolele regizate de Sică Alexandrescu - comediile lui Caragiale, de pildă - se jucau cu sălile pline. Felul în care a închegat o trupă formidabilă de comedieni pentru celebra O scrisoare pierdută merită să fie amintit. Iar montările lui Moni Ghelerter, mai lirice, mai atente la pulsul inimii, Romeo și Julieta, în 1948, cu Mihai Popescu în rolul lui Romeo, sau, mai târziu, Regele moare de Eugen Ionesco, în 1965, cu Nicolae Brancomir în rolul doctorului călău și astrolog, se bucurau și ele de un succes durabil. Și, deși se jucau, bineînțeles, și multe piese sovietice, marii clasici ruși, ca Gogol, Cehov sau Gorki, aveau întotdeauna un loc de onoare în repertoriul teatral.

În anii 1955-1957 începeau să se simtă destinderea și speranța. Regizorii "aveau (puțin) voie", se puneau în scenă piese occidentale contemporane, printre care, în 1957, Omul care aduce ploaia de Richard Nash, regizată de tânărul Liviu Ciulei, cu Fory Etterle - irezistibil - în rolul principal. Începeau să fie invitate în România echipe teatrale din Occident, Comedia Franceză, teatrul Odéon din Paris și Royal Shakespeare Company condusă de Peter Brook, care a jucat, calm și provocator, Regele Lear în sala Operei de Stat plină și, în plus, invadată de admiratori tineri fără bilete. Cu toate că în anii 1958-1961 a avut loc o nouă strângere, marcată între altele de sinistrul proces împotriva lui Constantin Noica și prietenilor lui, trecutul cultural românesc și străin continua să fie admirat, iar calitatea montărilor teatrale nu a scăzut deloc, așa cum s-a putut vedea în tragedia Moartea unui comis-voiajor de Arthur Miller, în 1960, cu Jules Cazaban și Clody Bertola, ca și în comedia Cum vă place de Shakespeare, transpusă de Liviu Ciulei în 1961 într-o miraculoasă pastorală poetică și muzicală care i-a făcut pe spectatori și pe artiști să simtă că un stil la fel de nobil și de armonios ca cel de pe vremea lui Shakespeare este posibil. Realismul s-a estompat tot mai adesea în favoarea unor interpretări nuanțate, care își permiteau să sublinieze aspecte mai puțin vizibile, dar nu mai puțin tulburătoare ale pieselor jucate, așa cum proceda și Lucian Pintilie, regizor angajat de curând la Bulandra, în spectacole ca Inima mea e pe înălțimi de William Saroyan (1964), D'ale carnavalului de Caragiale (1966) și, curând, în filmul Reconstituirea (1968).

Ca în toate țările din Est, în deceniul al șaptelea al secolului trecut "era (deci) voie" din ce în ce mai mult, astfel că se putea spera într-o reîntoarcere a libertății în cultură și artă. Dar, după realismul anilor '50, după neuitatul Cum vă place al lui Ciulei, după Inima care bătea ritmic pe înălțimi în interpretarea lui Pintilie, se putea oare inventa ceva nou? Răspunsul lui Andrei Șerban, care în 1964 avea doar 21 de ani, a fost un "da!" ritos și plin de voie bună. Primii care l-au auzit au fost spectatorii piesei cu totul trăsnite Ubu rege, scrisă în 1896 de Alfred Jarry, precursor al suprarealismului și al teatrului absurd, în montarea și mai trăsnită - dacă se poate închipui - condusă de Șerban, atunci încă student, cu colegii lui de la Institutul de Teatru din București. Vie, rapidă, imprevizibilă, regia acestei piese în care tragediile dinastice clasice se prefac într-o paradă de clovni transmitea publicului bucuria nemaipomenită de a se juca. De a se juca de-a ce? Răspuns: de-a teatrul.

Curând, alte patru spectacole au convins și publicul, și specialiștii că acest june regizor le poate arăta de fiecare dată ceva extraordinar de nou și de adevărat: frumusețea pieselor uitate (Arden din Faversham, tragedie elizabetană de un autor necunoscut), energia neîmblânzită a dramaturgiei mai recente (Omul cel bun din Seciuan de Bertolt Brecht), ambele montate la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț în 1967 și, respectiv, 1968, forța înfiorătoare a puterii, în Iulius Cezar de Shakespeare, jucat în 1969 la Teatrul Bulandra din București ca spectacol kabuki japonez, precum și închisoarea lumii în care trăim, în Iona, emoționanta piesă de Marin Sorescu, la Teatrul Mic, în același an.

Din păcate, la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, în țările din Est din nou "nu se mai putea", așa cum s-a văzut după ocupația militară a Cehoslovaciei, în 1968, la care, să nu uităm, România nu a participat, precum și după revelația puterii absolute pe care dictatorul român a avut-o în 1971 la vizita în Coreea de Nord. Încă din 1969, când Iona fusese cenzurat și oprit după câteva reprezentații, Andrei Șerban a avut ocazia să plece la New York, fiind invitat de Ellen Stewart, fondatoarea teatrului de avangardă La MaMa, și de fundația Ford, care i-a acordat o bursă. În 1970-1971 a făcut parte dintr-o selecție de tineri artiști veniți din toată lumea să lucreze pentru un an la Paris, la Centrul Internațional de Cercetări Teatrale, sub conducerea lui Peter Brook. Acestuia Andrei Șerban îi datorează nu numai sprijinul în lumea artei teatrale, ci și descoperirea gânditorului rus Gurdjieff, a cărui viziune mistică l-a însoțit de atunci. La întoarcerea la New York, sfătuit de prietenii din România care erau la curent cu recenta strângere politică, Andrei Șerban a decis să rămână în străinătate. De notat că în 1974 și Lucian Pintilie a părăsit țara, după interzicerea Revizorului de Gogol, montat de el la Teatrul Bulandra, iar Liviu Ciulei, cenzurat ca director al acestui teatru, s-a stabilit și el în străinătate, toți trei reîntorcându-se după eliberarea României, în 1990.

Geniul lui Andrei Șerban a fost unanim recunoscut în Statele Unite cu ocazia punerii în scenă la teatrul La MaMa a Trilogiei grecești, o cutremurătoare reînviere a tragediei antice declamată în latina lui Seneca și în greaca veche a lui Euripide. Din acel moment, el a regizat spectacole la cele mai reputate teatre și opere din Statele Unite și din restul lumii, a fost vreme de trei decenii directorul catedrei de artă dramatică la Universitatea Columbia din New York, a predat la cele mai importante școli de teatru de pe glob și a primit nenumărate premii și distincții artistice. Un timp a condus și Teatrul Național din București și de atunci a rămas mereu prezent în viața teatrală a țării. Iar recent, Andrei Șerban și-a exprimat public dezacordul față de valul actual de "corectitudine politică" din Statele Unite, care încearcă să interzică trecutul cultural și să decidă sensul viitorului.

După cum arată atât de bine portretele pe care le face în acest volum, înconjurat de mari artiști care l-au inspirat, fără să fie vreodată singur, Andrei Șerban a fost întotdeauna un om liber.

(Toma Pavel)

*Toma Pavel a studiat la Facultatea de Filologie a Universității din București, a predat literatura la Montréal, la Santa Cruz, la Princeton și la Universitatea din Chicago, a fost profesor invitat la Harvard, la Berkeley, la Sorbonne Nouvelle și la Collège de France și a publicat, printre altele, Fragmente despre cuvinte, Mirajul lingvistic, Lumi ficționale, Povestiri filosofice, Arta îndepărtării, A șasea lumină și Gândirea romanului.*

 

După ce am scris prima mea carte (O biografie, publicată tot la Polirom), iată-mă din nou "scriitor". Mă surprinde și mă intrigă această atracție spre scris, cu atât mai mult cu cât pasiunea pentru teatru continuă să mă mistuie. Două activități atât de diferite și totuși cu multe puncte de convergență.. Poate tocmai de aceea își manifestă fascinația asupra mea, cu forțe aproape egale. În amândouă, procesul este cel puțin la fel de important ca rezultatul, uneori poate chiar mai important. De ce o repetiție în teatru are pentru mine un interes mai mare decât spectacolul finit? Pentru că, repetând cu actorii, greșim, căutăm, ne întrebăm, reîncepem de la zero și așa sunt angajat activ într-un proces deschis, în mișcare continuă, ca viața însăși. După premieră, însă, nu mai pot interveni să îmbunătățesc spectacolul. E o schimbare brutală, greu de digerat, de la o zi la alta. La fel e și cu scrisul, odată ajuns în etapa dinainte de tipărire, în care nu mai pot să fac schimbări, clarificări, adăugiri, tăieturi. Așa cum am trac să revăd o montare proprie după ce s-a scurs un oarecare timp de la premieră, îmi e frică să recitesc cartea publicată. Sunt convins că aș dori să o scriu cu totul altfel și nu se mai poate.

Atât despre asemănări acum. Printre deosebiri, în primul rând e ideea că teatrul e efemer, în timp ce cartea rămâne.

În timpul pandemiei, mă aflam, ca mulți alții, izolat în casă, iar confinarea, acest nou termen corespunzând unei situații pe care nu ne imaginam că am putea-o trăi, mă ducea cu gândul la Pascal (Tout le malheur des hommes vient d'une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre / Toată nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru - că nu știu să rămână în repaus într-o cameră), făcându-mă să mă întreb cum aș putea folosi obligația de a sta acasă pentru a mă liniști, în speranța că voi ajunge să fiu cu adevărat acasă în mine însumi. Atunci m-am decis să scriu, să scriu despre prieteni, despre colaboratori, precum și despre unii artiști remarcabili care m-au inspirat. Scriind, îmi dădeam seama că nu eram singur. Și că, de fapt, niciodată nu am fost singur. Cred că unul dintre motivele pentru care din adolescență m-a atras teatrul a fost că doream să fiu împreună cu alții, să fac parte dintr-o comunitate. Lucru știut, teatrul e una din activitățile umane în care e imposibil să fii singur.

Am călătorit pe un drum foarte lung. Împreună cu actorii și cu toți cei cu care am lucrat, am avut atâtea satisfacții cu proiecte pe care le-aș numi mari aventuri între prieteni. În clipe speciale, când am reușit să avem încredere, a dispărut frica - de noi înșine și de ceilalți. Am putut atunci să vedem mai clar ce ne unește. E șansa extraordinară pe care o avem pe scenă să putem face ce nu avem voie sau nu găsim curajul în viața obișnuită. Scriind, mi-am amintit ce avem în comun.

În afara teatrului, am căutat inspirație în celelalte arte, în muzică, film, dans sau arte plastice, care deschideau în mine lumi necunoscute, devenite astfel familiare.

Tot în afara teatrului, în relație cu viața spirituală, am întâlnit la Institutul Gurdjieff din New York un fel de a lucra cu mine însumi care presupune colaborarea cu cei interesați, ca și mine, să-și pună întrebări esențiale.

Cum să mă simt singur, când fiii mei, Nico și Antony, îmi sunt alături, deși adesea ne separă un ocean, și cei mai buni critici ai spectacolelor mele sunt tot ei!

Creionând aceste portrete, vrând să vorbesc despre ceilalți, realizez că am ajuns să vorbesc tot despre mine. Narcisism involuntar? De ce nu pot scrie doar despre alții? Într-o altă carte de portrete (portretul e la modă!), George Banu mă caracterizează astfel: "Un regizor coral, care însuflețește o trupă de actori". De la început mi-am asumat rolul de a fi pe scenă cu actorii, de a împărtăși cu ei intensitatea jocului și, în același timp, de a lua distanță ca să-i pot privi și observa din afară pentru a înțelege ce se întâmplă în ansamblu. Printre portrete am descris și gândurile mele despre teatru în vremurile în care trăim.

Dedic această primă colecție de portrete celei care de mulți ani mă însoțește în toate călătoriile prin viață și prin artă, Dana Dima. Fără dialogul cu ea (în rol multiplu de primă editoare, co-scriitoare, co-frazatoare și co-repetitoare), experiența de scriitor ar fi fost singuratică și confuză, iar cartea nu ar fi apărut în forma prezentă.

Îi mulțumesc lui Răzvan Penescu pentru rubrica pe site-ul LiterNet, pe care mi-a oferit-o, insistând să scriu orice, oricând. Așa am ajuns la primele portrete, care au fost sămânța ideii acestei cărți.

Îi mulțumesc lui Toma Pavel atât pentru frumosul și utilul Cuvânt înainte, cât și pentru sugestia titlului: Niciodată singur. Nu știu dacă e adevărat chiar tot timpul, dar sună bine și e plin de speranță!

Mulțumiri speciale domnului Silviu Lupescu, care mi-a dat încredere într-o posibilă carieră de scriitor. Contactase mai întâi pe altcineva să scrie o carte despre cariera mea, dar, cum proiectul nu s-a materializat, m-a convins că trebuie s-o scriu eu și astfel a apărut O biografie. Recent, simțind că în mine a reînviat microbul scrisului, i-am dat un semn și ușa mi-a fost din nou deschisă.

Îi sunt recunoscător.


Cuvânt înainte (Toma Pavel)

Prefață

Sanda Manu și Radu Penciulescu, Primii mei profesori
Ellen Stewart, "Stră-stră-strănepoata" lui Arhimede
Peter Brook, A nu fi... sau a fi de ajutor
Liviu Ciulei, Artistul care a schimbat fața teatrului românesc
Lucian Pintilie, Un geniu cinic cu suflet pur
Priscilla Smith, O actriță care a spus nu celebrității
Meryl Streep, Darul empatiei sau chemarea gloriei
Ana Maria Narti, Dramaturgul - actor nevăzut
Radu Beligan, Capul plecat sabia nu-l taie
Aureliu Manea, Un Artaud român
Ulla și Niky Wolcz, Același crez, aceeași vocație
George Banu, Entre-deux
John Cage și Merce Cunningham, Muzica tăcerii și sunetul pașilor de dans
Philip Glass, În căutarea terenului pur
Plácido Domingo, Gwyneth Jones, Natalie Dessay, O tripletă de aur
Lev Dodin, Omul din spatele statuii
Pina Bausch și Peter Pabst, Totul trebuie să vină din inimă, să fie trăit
Roberto Alagna, Instinctul bestial de supraviețuire
Ingmar Bergman, A șaptea pecete.Totul e să fii pregătit
Andrei Tarkovski, "Sensul existenței e, înainte de toate, să învingem răul care zace în noi"
Kirill Serebrennikov, Victimă? Erou? Simbol al rezistenței?
Andriy Zholdak, Dialog despre regia de operă
Gellu Naum (și Lyggia), "Eu am fost legat cu limba de Carpați"
Bill Segal, Sunt cu toții îngeri, doar că ei nu știu
G.I.Gurdjieff, Singurul război util e cel cu mine însumi

Schițe de portrete ale actorilor care ne-au părăsit
Emil Botta
Leopoldina "Poldi" Bălănuță
Florian "Moțu" Pittiș
Gina Patrichi
George Constantin
Ștefan Iordache
Gheorghe "Gigi" Dinică
Carmen Galin
Ovidiu Iuliu Moldovan
Ruxandra "Tita" Sireteanu
Alexandru "Ducu" Darie
Ion "Pino" Caramitru

Postfață