În materie de artă în general, orice reîntâlnire sau reconfirmare a unor aşteptări devenite între timp repere ale propriilor noastre scări de valori, nu poate avea decât un efect reconfortant. De aceea, într-o societate în care predomină nisipurile mişcătoare ale aparenţelor, şansa de a asista la un concert bun produs de forţe locale, trebuie apreciată.
În astfel de eveniment a fost concertul de stagiune al Orchestrei Naţionale Radio care a avut în program oratoriul Elias de Felix Mendelsohn-Bartholdy. Înscriindu-se în ceea ce putem numi de acum tradiţia stagiunilor Formaţiilor Muzicale Radio de a include în program lucrări vocal-simfonice de mare amploare, atât ca durată cât şi ca aparat orchestral, foarte rar prezentate pe scenele noastre, concertul la care ne referim pare a se înscrie între vârfurile ultimelor stagiuni. Condusă cu eficienţă şi coerenţă a dozării dinamice pe mari întinderi de dirijorul Alexandru Samoilă, orchestra a... consonat cu măreţia timbrală a Corului Academic Radio pregătit de Dan Mihai Goia dar şi cu distribuţia solistică omogenă şi bine adaptată stilistic. Aceasta a fost compusă din sopranele Georgeta Stoleriu şi Anda Pop, mezzo-sopranele Maria Jinga şi Antonela Bârnat, tenorii Marius Budoiu şi Gabriel Câţe şi başii Marius Manyov şi Ion Dimieru, o alăturare de generaţii care dă satisfacţie pentru prezent şi ne face să privim cu încredere viitorul genului vocal-simfonic pe scenele noastre.
Această performanţă nu ar fi însă posibilă fără consecvenţa cu care atât soliştii, cât mai ales Orchestra Naţională şi Corul Academic, cele mai mari formaţii muzicale ale Radiodifuziunii reuşesc să-şi menţină cota profesională, în pofida unui ambient social prea puţin stimulativ pentru ideea de autodepăşire. Cu o sonoritate egală, masivă şi calitativă în acelaşi timp, strălucitoare inclusiv la partidele de tenor sau alto, corul a fost şi de această dată elementul care a conferit stabilitate şi o bună conturare stilistică întregului ansamblu, privilegiat fiind şi de scriitura oratoriului, pentru care momentele corale sunt reperele principale, mai mult decât într-o partitură similară a secolului al XVIII-lea, spre exemplu. În consecinţă, posibilitatea plasării în repertoriu a unor lucrări cu un asemenea grad de dificultate se datorează în principal acestei formaţii de elită. Orchestra a evoluat la nivelul cu care ne-a obişnuit în ultimul timp, iar soliştii au avut în ansambluri un aport colectiv perfect încadrat în sonoritatea de ansamblu. Remarcăm două evoluţii individuale deosebite. Pe de o parte basul Marius Manyov din Timişoara, care a susţinut rolul principal dovedind o bună cunoaştere stilistică a genului (de altfel aflăm că şi-a susţinut doctoratul tocmai cu tema “Dramaturgia oratoriului romantic”), având (cu mici excepţii) şi forţa de a susţine tehnic dificultăţile unui rol de o astfel de întindere. O altă evoluţie omogenă, punând în valoare o voce plină şi strălucitoare a avut soprana Anda Pop.
Trăim cu prejudecata că un concert simfonic se adresează în general elitelor, la umbra acestui apelativ alintându-se şi ascunzându-se mulţi dintre cei care de fapt nu îl merită. După o lege a firii ce-şi dovedeşte justeţea de-a lungul vremii, elitele, mai precis acei oameni al căror nivel de înţelegere şi căutare a rostului acestei lumi îl depăşeşte cu foarte mult pe cel al oamenilor obişnuiţi, au fost nu atât puţin numeroase în raport cu “poporul”, cât prea puţin cunoscute acestuia, de cele mai multe ori. Aşadar, trebuie să presupunem că un concert excepţional cum a fost cel ce a cuprins oratoriul op. 70 de Felix Mendelssohn-Bartholdy pentru solişti, cor mixt şi orchestră, conceput pe texte extrase din Biblie în urmă cu 160 de ani şi prezentat în primă audiţie la Birmingham în anul 1846, sub titlul englez de Elijah, s-a adresat cu precădere oamenilor obişnuiţi. Adică acelora ce obişnuiesc să se deştepte (în sens biblic) dimineaţa cu disponibilitatea de a încheia ziua mai bogaţi spiritual decât au fost la începutul ei. Aceştia, cei care nu au nevoie de ChrW(8220)cârjele” sociale, comerciale sau politice ale vremurilor noastre, sunt de fapt mult mai numeroşi decât vrea să ne facă mass-media să credem. O parte dintre ei au fost aşadar aceia care s-au bucurat aplaudându-i minute în şir pe autorii unei versiuni de concert remarcabile ale unei lucrări pe cât de dificilă, pe atât de captivantă în monumentalitatea formei şi mesajului ei.
Oratoriul Elias nu are doar o muzică minunată, ci şi o istorie interesantă. Invitat fiind de consiliul Serbărilor muzicale din Birmingham să dirijeze o lucrare de mari dimensiuni, Mendelssohn a profitat de ocazie pentru a-şi pune în practică proiectul mai vechi al unui oratoriu avîndu-l în centru pe profetul Elias. După o redactare destul de precipitată a primei versiuni şi respectiv după prima lui audiţie, Mendelssohn a refăcut lucrarea în detaliu, versiunea definitivă find prezentată în 1847 la Exeter Hall din Londra, tot sub conducerea autorului, iar în versiune germană în acelaşi an, la Hamburg.
Libretul oratoriului Elias este un mozaic de citate din Vechiul Testamnent în traducerea germană a lui Luther, compus de teologul Julius Schubing. Acţiunea îl aduce în prim plan pe Elias înfruntându-i pe preoţii din Baal, însănătoşindu-l pe fiul văduvei, ridicându-se împotriva lui Ahab, regele Israelului, combătut de regina Jezabel, care ridică poporul împotriva lui, confruntându-se cu ostilitatea unei mulţimi care îi cere să obţină de la Dumnezeu să alunge seceta. În final, profetul neînţeles (“Ierusalim, tu care îţi ucizi profeţii”) se înalţă la cer.
Stilul laborios, dar captivant al acestui oratoriu face referire la Handel şi la pasiunile lui Bach (la a căror readucere la lumină Mendelssohn a contribuit decisiv), într-o scriitură modernizată şi o orchestraţie amplă. Creaţia s-a bucurat de un succes deosebit şi i se atribuie o mare influenţă asupra evoluţiei genului oratoriului englez. În contextul operei lui Mendelssohn, ea constituie alături de oratoriile Paulus op. 36 şi Christus op. 97 (lucrare lăsată neterminată la moartea autorului), un triptic religios la care compozitorul ţinea foarte mult şi care astăzi este din păcate prea des uitat în favoarea unor lucrări mult mai puţin ambiţioase.
Deşi oferta repertorială a fost destul de pretenţioasă, Sala radio a fost aproape plină de melomani dornici să asculte o lucrare care sintetizează atât de bine personalitatea unui compozitor a cărui importanţă a fost pe nedrept minimalizată de istoria muzicii, o personalitate care îmbina deschiderea spiritului cu dragostea pentru trecut, cu atracţia pentru clasicism şi pentru lucrul bine făcut, inspiraţia profund originală, tehnica şi rafinamentul scriiturii şi orchestraţiei făcând din Mendelssohn unul dintre marcanţii reprezentanţi ai romantismului şi unul dintre puţinii care s-a manifestat în direcţia repertoriului vocal-simfonic.