25.11.2021
O tăcere fină se așază între noi, ca pulberea dintr-o cameră în care ai dansat energic. Privim amândouă vaza de lut verde în care am înghesuit grădina de la Măgura, acum când s-a dat stingerea: ultimele tufănele contorsionate, rezistente la frig și singurătate, cu bănuți mici, ca niște pui de găină încremeniți într-o toamna eternă. Rezistă de zile bune și încă împrăștie prin cameră un iz amărui și sobru, ca mirosul din cămara de la Măgura, care a supraviețuit ani de zile celor care au plecat.

Tăcerea dintre noi nu avea cum să dureze mult. Pânza ei fină nici nu atinsese încă pământul, că o și aud pe Copilul Mic:
- Ce portocaliu interesant au florile acestea!
- Da. Dar nu sunt portocalii. Sunt galbene.
- Ba sunt portocalii, dar hai să încheiem discuția aceasta, că nu vreau să ne certăm.
- Să ne certăm? Cum așa? Ce te face să crezi că ne-am certa din asta? De câte ori s-a întâmplat până acum să ne certăm?
- Ei, nu, dar știi cum e. Poate tu insiști că sunt galbene, poate eu zic mereu că sunt portocalii, apoi tu țipi, apoi țip eu, apoi tu îmi dai o palmă peste față, eu te împing, tu mă muști, eu... De aceea zic, hai să nu mai vorbim niciodată despre asta.

Îmi plac oamenii care omoară conflictul din fașă. Dacă s-ar fi gândit vreodată capii popoarelor anticipativ la consecințe când se contraziceau pe culoarea unei țări, manualele de istorie ar fi fost mai subțiri, niciun război de descris. Cât despre pace, ea nu preocupă decât pe hippioți și pe Copilul Mic.

0 comentarii

Publicitate

Sus