Rotirea cadrelor în baltă

Startul a fost greu: Copilul Mic era foarte mic şi bazinul de înot prea înfricoşător, profesorul prea burtos, ba prea păros şi pielea ei prea sensibilă. Să nu o mai ducem, că nu mai vrea. Apoi a apărut Carmen, machiată precum Cleopatra a Egiptului chiar şi când făcea scufundări. Copilul Mic a vrut mereu la înot, nici urmă de frică. A plecat Carmen, am plâns toţi o vreme de dorul ei, dar a apărut Monica. Şi Copilul Mic merge cu mare încântare la bazin, vrea să doarmă la bazin, vrea să mergem zilnic la bazin. Îmi spune că face scufundări, că înoată foarte departe, în largul bazinului, că stă fără să se ţină de Monica, ba chiar fără plută şi aripioare. Mă minunez. Eu nu pot vedea nimic din toate aceste progrese acvatice, părinţii nu mai pot aştepta, ca pe vremuri, lângă uşa de sticlă a piscinei.

O ţin de mână strâns şi coborâm în grabă pe scări, spre vestiare.
- Azi trec la semiînaintaţi, îmi zice mândră. Mai ales că mai e puţin şi fac şase ani.
- Semiavansaţi, o corectez.
- Da, la ăia.
- Serios? Deja? Bravo! Dar Monica nu mi-a zis nimic. Şi nu e pe vârste, e pe aptitudini. O să vorbesc cu ea.
- Nu e nevoie, o anunţ eu, zice şi pleacă spre piscină, lăsându-mă confuză.

Trebuia să mă gândesc la asta. Puterea de autoconvingere e cam la fel de mare ca autoevaluarea pozitivă exagerată. Ar fi în stare să se ducă neinvitată la grupa celor de la nivelul următor, pentru că ea simte că a venit momentul unei promovări.

O aştept în faţa şcolii de înot şi dau cu piciorul în frunze, uitându-mă la ceas. E momentul să încheie ora şi cobor încet scările, pregătindu-mă de sauna care mă aşteaptă în timp ce o îmbrac. Deja mă aşteaptă, tremurând de frig cu ochelarii pe frunte. Pe lângă ea trece Monica, pe care o opresc să întreb cum stau lucrurile.

Urcăm scările, cu bagajul umed atârnat de umăr.
- Am vorbit cu Monica, zice că eşti foarte harnică şi curajoasă şi faci progrese mari.
- Păi eu ţi-am zis, zice ea plictisită.
- Înoţi fără aripioare, fără plută, continui eu să îi fac statuie din stropi de apă.
- Ţi-am spus!
- Însă nu este încă vorba de trecut la semiavansaţi. Mai stăm la începători o vreme, ca să înveţi perfect. Nu ne grăbim.
- Of, eu ţi-am spus că trebuia să mă laşi pe mine să vorbesc, zice ea iritată, cu privirea la paşii ei urcând scările.

Şi ascultându-i tonul, mi-e clar că până şi Copilul Mic a abandonat speranţa că eu aş fi în stare să negociez ceva, oricât de mic.