Închis

Cui îi e dor de atmosfera dintr-un magazin comunist, să mă sune. Ştiu eu o librărie-papetărie unde timpul stă în loc şi 30 de ani de democraţie sunt o aiureală de la televizor. Nu doar decorul e aproximativ la fel cu cel din copilăria mea, dar nici aplombul comercial al vânzătoarei nu pare să se fi confruntat vreodată cu etichetele mai noi de amabilitate. Nu ridică ochii din ceva ce mâinile ei meşteresc sub tejghea. Răspunde vag la salut şi te lasă să cauţi până ţi se face rău cartea care îţi trebuie. Dacă ai gândul neinspirat să o întrebi pe ea de carte, îi sare ţandăra şi pufneşte ca şi cum eşti orb şi insişti să joci Sudoku, cartea era aici, cum de n-o vezi, pofti, aici era cartea! Dacă totuşi nu o întrebi şi te apuci să cauţi singur, îi sare o ţandără şi mai mare, un buştean de-a dreptul. Alo, alo, ce facem, zăpăcim bine cărţile ca să nu le mai găsească nici mama, nu? Şi priveşte peste tejghea ca profesorul când dă teză şi aude fojgăieli prin bănci.

Dar cel mai aproape de epoca trecută este programul librăriei. Zilnic de la 09:00 la 17:00. Exact între orele când ai merge la magazin, dacă nu ai fi la serviciu între 08:00 şi 19:00. Sâmbăta şi duminica închis.

La intervale regulate, o hârtie scrisă cu carioca neagră avertizează pe uşă, deasupra unui lacăt care spulberă de la distanţă orice speranţă: CONCEDIU DE ODIHNĂ. Treci cu vederea, toţi ne mai odihnim, chiar dacă nu aşa regulat. Aştepţi şi vei veni altă dată, sperând că vânzătoarea se va întoarce mai blândă şi mai îngăduitoare. Şi în ziua în care ajungi miraculos mai devreme acasă şi poţi în sfârşit să treci pe la librărie să cauţi foi colorate pentru proiect, cum te roagă Copilul Mic de ceva vreme, vezi de la distanţă lacătul-călău şi anunţul scris negru pe alb: ÎNCHIS PENTRU INVENTAR.

Copilul Mic e foarte inventiv în a găsi scuze când nu vrea să mănânce: o doare burta; o doare spatele; o dor dinţii de la mestecat ciorbă; îi intră supă în dinţi; îi e milă de puiul din mâncare; îi e milă de morcovi; se plictiseşte; de ce trebuie să mănânce în fiecare zi, doar a mâncat şi ieri şi poate va mânca şi mâine; ea refuză să mănânce suflete; nu poate mânca tocăniţă pentru că visează urât la noapte.

La fel de inventivă e şi vânzătoarea când vine vorba de ocazii de a închide magazinul. O vreme a părut conectată le mersul ţării şi al lumii, pe rit vechi şi pe rit nou: dacă se închideau şcolile că e zăpadă, librăria era închisă, dacă elevii luau vacanţă, librăria era închisă, de Sf. Dumitru, librăria închisă. Mereu găseai pe uşă hârtia albă, cu o explicaţie în negru a deciziei de închidere. Mai târziu au dispărut explicaţiile, dar găseai în univers o semnificaţie a lacătului de pe uşă, o corelare între programul librăriei din cartierul meu şi problemele globale: alegeri în Germania, greva feroviară în Franţa, criza alimentară din Madagascar.

Ieri m-am dus să caut doze de cerneală pentru stiloul reîncărcabil al Copilului Mare. Lacătul mă privea de la distanţă, parcă ar fi zis: rămâi pe loc, nu are sens să mai vii până aici. Nu l-am ascultat şi m-am apropiat. Pe uşă, hârtia de pe vremuri cu explicaţiile fusese înlocuită de un post-it galben palid pe care scria doar atât: INCHIS. 03 noiembrie. Un poem ermetic redus la esenţă.

Nu m-ar mira ca data viitoare să găsesc totuşi o explicaţie: NU DESCHID CĂ VISEZ URÂT LA NOAPTE.