Evidenţa îngerilor

Toamna aceasta parcă a înecat toţi îngerii galbeni ai frunzelor. Pluteşte o stare de plumb pe străzi şi nicio veselie nu e curmată de sirenele ambulanţelor care trec mereu pentru că veselia s-a topit de mult. Merg cu Cristi spre Evidenţa Populaţiei, să facem viză de flotant. Trecem prin bălţi ca nişte minuscule oceane pentru fiinţe care nu se văd, luăm în picioare frunze înmuiate de apă, încercăm să vorbim şi nu prea se leagă nimic. Avem la subraţ mapa cu documente şi o ţinem strâns, să nu pierdem din ea foi din documentele esenţiale care îţi validează existenţa. Nişte organe externe, de hârtie, fără care nimic nu am mai fi şi fără care nici viză de flotant nu am primi. Intrăm în curtea liceului unde se află sediul Evidenţei Populaţiei. Liceul e pustiu şi prin ferestrele deschise ploaia intră fără niciun efort înăuntru, ocolind iedera uscată care a îmbrăcat clădirea. E o clădire care nu te invită la nimic şi îmi amintesc brusc de toate instituţiile mari şi gri care mi-au înghiţit tinereţea. Lângă liceul inert, chiar lângă intrare, e biroul Evidenţei. O evidenţă invizibilă, pentru că de pe muşamaua de pe fronton, care ar fi trebuit să anunţe menirea ei, literele au fugit ca elevii la materiile nesuferite. Curtea liceului nu are niciun elev, doar câţiva oameni dornici să fie luaţi în evidenţă. Două doamne de la Chişinău, fiul în negru, cu gleznele goale ieşind din adidaşii albi, un domn gras cu masca pe frunte, un copil gras fără mască, o femeie amărâtă cu o sacoşă de Lidl în care ţine ascunse documentele, să nu le plouă, fiul ei adult, cu handicap sever, un bărbat înalt care fumează, Cristi şi eu. Ne uităm unii la alţii, fără cuvinte. Domnul care fumează ne priveşte pe toţi şi zice:
- Nu vă uitaţi la mine, aranjaţi-vă cumva, eu nu sunt la coadă.

Nimeni nu zice nimic, nu ne mişcăm, ca nişte melci de toamnă care şi-au pierdut direcţia.
- Eu lucrez aici, mai punctează omul în căutarea unui triumf.

Dar nu iese în evidenţă. Stăm cuminţi până când Cristi le zice tuturor, ca actorul care sparge gheaţa unei piese:
- Noi avem programare. În 5 minute e rândul nostru.

Nu ştiu ce e cu oamenii astăzi, dar nu vociferează nimeni, nu se enervează nimeni. Fiul cu handicap mă priveşte direct şi lung, fără pauză, ca pe un obiect straniu, neidentificat. Nu are nicio reţinere şi mama lui nici nu îl bagă în seamă, încălzeşte la piept sacoşa cu documente ca pe un copil fragil. Celălalt băiat, în negru, întinde mâna şi îi dă cu tandreţe mamei lui o şuviţă peste ureche. Femeia nu reacţionează, doar cealaltă, care este cu ei, îl întreabă:
- Da ţâie nu ţâ-i frig aşa, cu cracii ăia goi? Vez sî n-ajungi pin spitale, că-i vai ş-amar. Doctorii abia aşteaptâ sâ mai scapi di unu, îţ puni ventilatorul aşela pi gât şî ăla eşti. Ca frate-miu, de la Chişinău. O intrat pă pişoarle lui şi o ieşât mort.

Băiatul cu handicap mă fixează în continuare cu privirea. Mi-e frig, stau în curte să ne vină rândul.

Bărbatul care fuma a terminat ţigara şi a intrat. După el, ca şi cum i-ar fi chemat, intră şi bărbatul gras cu copilul, apoi femeia cu sacoşă de la Lidl şi fiul cu handicap, apoi Cristi şi cu mine. Sala este foarte mică şi pe o masă cu marginile stricate e un dezinfectant care pare un infectant, o sticlă de săpun murdară în care e un lichid verzui şi pe care cineva a lipit o etichetă scrisă cu pixul. În sala aceasta, organizaţia a improvizat un mic ghişeu care se armonizează cu restul ca un chioşc de cafea şi dulciuri într-o sufragerie. O draperie cu ursuleţi e în loc de uşă şi ferestrele de termopan sunt blurate cu un autocolant mat. Înăuntru e o lumină lăptoasă. Se aude doar pixul lui Cristi, care completează cereri, uitându-se mereu la ceas. Tocmai ne auzim numele. Mă înghesui cu Cristi în ghişeul din camera aceasta mică şi mă întreb dacă sunt singura care se sufocă aici, între pereţii murdari pe care sunt lipite afişe cu nume lungi de site-uri, indicaţii şi atenţionări. Aş vrea să plec mai repede, camera aceasta e prea mică pentru mine şi tensiunea predării actelor e ca o ghilotină administrativă.

Doamna din spatele ferestrei mici prin care vorbim atrage mereu atenţia să nu se mai vorbească, altfel ne dă afară. E un zgomot de fond, dar nu îmi dau seama ce e.
- Leuţu, ai răbdare, că terminăm acuma.

Mama cu sacoşa Lidl nici nu se uită la fiul ei. El începe să se bâţâie şi să spună ceva ce nu înţeleg, o perdea cu ursuleţi ne desparte şi mă uit atentă la doamna de la Evidenţa Populaţiei, să nu greşesc ceva.
- Leuţu! Potoleşte-te! o aud pe mamă, certându-l cu o voce înfundată.

Mă întreb ce poate fi, Cristi scapă de stres pixul pe jos.

Când ridicăm privirea spre doamnă, o vedem cum se ridică urlând de pe scaun şi iese pe o uşă de termopan din ghişeu în cameră:
- Extraordinar! Dar nu am văzut câtă nesimţire! Afară! Afară cu voi, animalelor! Nu e prima dată când faceţi asta, staţi naibii acasă dacă nu sunteţi în stare să ieşiţi în lume şi să vă comportaţi civilizat!

Intră agitată înapoi în ghişeu şi reapare cu un mop şi o sticlă de spirt. Pare să fi făcut asta des şi cu coada mopului îl ameninţă pe băiat. Mama lui iese prima şi întoarce capul spre noi:
- Ce să-i fac, dacă se scapă pe el? Hai, Leuţu, acasă!

Leuţu se uită lung la mine, străin de orice impedimente ale corpului care îmbracă lumea lui interioară. Nici nu se mişcă.
- Ieşi afară imediat!, strigă la el din nou femeia de la ghişeu, turnând spirt direct pe jos şi manevrând mopul ca o vrăjitoare.

Băiatul îşi desprinde lent privirea de la mine şi se mişcă greoi spre ieşire.
- Hai, Leuţu, că nu facem noi aşa nicio treabă, îi spune mama lui, fără să-l privească.

Mă uit după ei, mă uit apoi prin fereastra mică în ghişeul gol şi mă loveşte o tristeţe în jeturi, ca o ţeavă spartă, în singurul loc unde nimic nu e evident şi n-are voie nici măcar un înger.