- O locomotivă cu vagoane de tren Personal târşâite după ea, învăluită în abur gros, pâclos. Într-o joi dimineaţa, în gara Ploieşti Vest. Câmpul cu vaci, măgar şi văcar, dulăi, întrezăriţi prin ceaţă, în fundal, după ultimul peron. Pe o bancă rupea din franzelă o băbuţă, un câine cu cap triunghiular saliva pe margine. Aş fi vrut să pozez altfel scena, dar încă nu ştiu cum.
- Ţigănia cu bordeie pastelate, înfipte strâmb în uliţele înnoroiate. Undeva, aproape de Târgovişte. Am zărit-o din trenul cocoţat pe un pod lung, şubred, fără un pilon de susţinere. Se târâia ca o omidă bolnăvicioasă, aşa că am avut timp să s-o văd pe femeia cu cei doi copii desculţi ce-i veneau nu mai sus de genunchi. Se îndreptau prin mocirlă spre casele albastre, roz, sau ridicol de verzui pentru acea dimineaţă friguroasă. Fetiţa cu rochia roată, roată în jurul ei, numai bună de mers la grădiniţă dacă ar fi fost curată, sărea chinuit peste băltoace. Claie de fân maroniu avea în cap, sau de cânepă, aşa se vedea de sus, din vagonul meu, prin geamul şters cu dosul palmei. După 10 sau 11 secunde, trenul a trecut pe lângă alţi desculţi, lăsând fetiţa în urmă.
- Pe Mircea Horia Simionescu povestind savuros despre un Bacovia abulic, împovărat de teancuri de dosare, aşezate alandala în braţe, rătăcind fără rost pe un culoar de minister. În dreapta soţia, în stânga un alt scriitor. Mai povestea despre faptul că i-ar fi plăcut să scrie un manual de literatură, în care să explice cum se poate descrie în amănunt un copac. Şi despre cartofii prăjiţi pe care îi vrea la parastasul de după moartea lui, în loc de colivă. La parastasul meu (las poruncă încă de pe acum), vreau tiramisu şi ceşti mari de cafea amăruie cu lapte, să am din ce a mă înfrupta, în cazul în care spiritul îmi va rătăci prin încăpere.
- Pe poetul Bobiţă, tuns scurt, îmbrăcat într-un costum de stofă groasă, gri. Ciufut ca un motan cu blana înfoiată, mângâiat cu sila între urechi şi pe ceafă, recitând cu ochii pironiţi pe la jumătatea distanţei dintre podea şi scaune. Despre moarte erau cuvintele, curgeau în şir, ştiu că mi-au plăcut, le-am plimbat prin gură şi prin scăfârlie însă le-am uitat. L-aş fi pozat, desigur, cu un pisoi grăsun în braţe, cu ghearele scoase şi colţii căscaţi cu furie spre obiectiv. Sau cu o praştie numai bună de făcut geamurile ţăndări. Mă refer la ferestrele criticilor. Poza nr. 1: praştia încordată, redată în detaliu, capul lui Bobiţă în fundal, cu un ochi închis din cauza concentrării, fruntea ridată. Poza nr. 2: o fereastră ţăndărită, cu zeci de cioburi imortalizate în aer, înainte de contactul cu pământul cimentat.
- O poetesă rotundă ca un balon, revărsată sub un pulover alb de lână cu sâni imenşi, cu părul lăsat cuminte peste umerii moi. Citea de pe o foaie, în faţa a zeci de urechi ciulite, despre un bărbat pe care „poate“ îl iubea, mai era vorba şi despre un anumit „cândva“. Aş fi pozat-o într-o curte pătrăţoasă de beton, cu fiare ruginite pe margini. Ea la mijloc, aparatul pe jos, cam la şapte-opt metri distanţă, obiectiv superangular. Alt cadru, aceeaşi locaţie. Aş fi rugat pe cineva să se cocoaţe pe o scară, şi să arunce de acolo, peste poetă, zeci, sute de foi albe de hârtie încă nescrisă, care ar fi plutit încurcat printre straturile de aer, urmând să cadă inevitabil la picioarele ei.
- Melancolia tacitură a unui vânzător de ziare. Privire nudă, dezbrăcată de orice simţire.
- Împleticirea bahică a unui bărbat descheiat la şubă, pendulândă între două ziduri din Braşov. La un moment dat s-a sprijinit pe moaca iepurelui de cretă, de pe zid, apoi luându-şi avânt a pornit-o mai departe, să se proptească de stâlpi, trecători sau borduri. Regret că nu l-am urmărit, dar ar fi fost un chin ţinând cont că mai aveam doar un cadru pe film, mi-ar fi fost mereu teamă să nu-l irosesc pe-o anostă piruetă, ca apoi să-l văd cum zburdă cu capul într-o vitrină sau în poala unei gospodine.
- Degetele mele pătrăţoase, ca nişte crenvuşti cu colţuri, dând bobârnace unui nas de dulău, strecurat prin plasa unei porţi din Târgovişte.
- Un fost securist, actual jurist la o bancă, care în noiembrie 1987, la Braşov, i-a anchetat pe studenţii care s-au solidarizat cu muncitorii revoltaţi. L-aş fi pozat rânjind respectabil, cu servieta diplomat în mână, lângă o maşină luxoasă. La numai juma de pas distanţă, un canal fără capac. N-ar fi fost deloc vina mea dacă la un moment dat ar fi înţeles greşit indicaţiile, şi în loc de dreapta s-ar fi mutat spre stânga, prăbuşindu-se în hăul duhnitor a putreziciune.
- Bucătrie de bloc, cu o oală plină moţ cu miere de tei, invadată de roiuri, roiuri de albine. Alte zburătoare cu ac stăteau la coadă lângă fereastra deschisă, pentru că nu mai aveau loc înăuntru.
- Cabinet de dentist. De doi ani evit să pozez o asemenea clădire. Des mă apucă o deznădejde care mă face să mă îndepărtez pe loc, la o distanţă apreciabilă de zidurile după care se află freza bâzâitoare.