Corcoduşele. Neapărat verzi, strânse în pumni de puştani cu genunchii zgâriaţi, care s-au cocoţat în pomii din faţa blocului, ca în fiecare început de vară. Sau în ciocurile unor grauri, mari mâncători şi de vişine bine coapte, care nu vor mai ajunge niciodată în borcanele cu dulceţuri, că doar nimeni n-ar vrea să-şi ungă felia de pâine cu gem din fructe digerate de păsări.
Nucile. Pozate în cojile verzi, care înnegresc palmele, sau sparte cu pumnul de-o masă de lemn, cu miezul uşor strivit. Sau într-un gavanos cu dulceaţă, pitit pe timpul verii într-o sobă, la ţară. Şi neapărat, pentru nostalgicii care îşi amintesc de „La Medeleni“, în odaia cu gavanos, trebuie să intre pe fereastră şi câte-o ramură de zarzăr fericit. Pe Olguţa aş vedea-o cu un măr cu pieliţa roşie şi miezul alb, tare, pe sfert muşcat cu poftă, şi cu roşcove în buzunare. Pe Monica, mi-o închipui cu o caisă moale, parfumată, ţinută cu delicateţe în căuşul palmelor, luminată oblic, duios. Dănuţ poate că ar fi preferat să fie pozat cu un fruct exotic, aristocrat, cu care să se mândrească în faţa copiilor de mujici. Ananas să fie. Tot cu-un ananas aş poza şi-un pinguin mânjit cu îngheţată. Un fotograf indian a pozat o tarabă de struguri galbeni, înmuiaţi parcă în miere, aşa se vedeau în soare. Primăvara viile miros a piersică cu puf. Aracii verzi rânduiţi pe dealuri par golaşi, fără rost în lipsa ciorchinilor.
Pepeni. Stivuiţi în grămezi, grămezi, pe un bac ce traversează apa de pe un mal pe altul. Fructul mustind, tăiat în două. Jumătăţi părăsite pe masa de lemn, sub un nuc bătrânicios, cu frunzele devorate de omizi. Una dintre ele, sau poate două, s-au prăbuşit pe miezul roşu. Nu ştiu de ce ar vrea cineva să vadă o asemenea fotografie. Eu nu. Îmi aduce aminte de tot ce-am citit despre epidemiile de holeră. De oameni în putere, prăbuşiţi de-o dată în drum, cuprinşi de spasme şi duhori, zemuri albicioase pe gură, maronii pe gaura din dos. De-o parte şi de alta, grădini cu bostani verzi şi galbeni.
Există mai multe moduri de a mânca un pepene verde.
1. Se taie capacul rotund de sus, printr-un pârâit proaspăt, frumos gâdilitor la ureche. Apoi se feliază cu cuţitul mare, bine ascuţit, lama spintecându-l în mişcări rapide, din încheietură. Tacticos se scot sâmburii negrii, cu vârful cuţitului mic, din acela de tăiat friptura. Se înfig dinţii la mijlocul feliei, capetele ajungând să măzgălească obrajii până la urechi. La autopsie, capul unui cadavru este tăiat întocmai ca un pepene, însă nu se mai feliază, iar în loc de cuţit se foloseşte o freză urât bâzâitoare. După ce e înlăturat capacul păros, creierul se scoate şi se aşează la picioare. Nu ştiu de ce, însă aşa e procedura. Cutia craniană rămâne goală ca şi un pepene golit de miez cu lingura.
2. Se trânteşte de primul zid al unei case şubrede, din chirpici. Resturile se strâng în poală, urmând a fi băgate apoi sub boturile măgarilor. Nu toate casele rezistă, totuşi cele mai multe rămân năclăite preţ de câteva momente (nu ştiu câte, pentru că nu m-am uitat la ceas niciodată), zvântându-se în soare. Zeama dulce de pe varul cu care a fost vopsit bălegarul amestecat cu pământ, atrage mereu albinele şi fluturii, prilej bun pentru a fotografia un zid acoperit de aripi multicolore. Se mai poate poza şi măgarul.
Un om care picoteşte lipit de un gutui e un subiect la fel de bun ca oricare altul. De ce să nu fie. Fără zgomot se va păşi în jurul lui, ocolind cu tălpile beţele uscate – pentru a nu scoate sunete trezitoare, de lemn frânt sub bocanc. Ar fi interesant de ştiut ce visează, dar n-ai cum să te furişezi hoţeşte la urechea necunoscutului şi să-l întrebi - ca el să-ţi răspundă fără să se trezească. Nu toţi oamenii vorbesc în somn, e un fapt dovedit. Fructele se mai pot fotografia aşa cum le arăta Bruno Schulz în „Manechinele“: „cireşe strălucitoare, mustind de apă sub pieliţa străvezie, enigmatice vişine negre, a căror mireasmă întrecea tot ce împlinea gustul; caise cu miezul auriu în care stăruia lumina lungilor după-amieze; iar lângă toată această pură poezie a fructelor aşeza hălci de carne, mustind de forţă şi de hrană, arcuite de claviatura coastelor de viţel; algele zarzavaturilor, asemenea unor cefalopode şi meduze răpuse – materie primă pentru un prânz cu gustul încă nedefinit şi searbăd, ingrediente vegetative şi telurice ale unui prânz cu aromă sălbatică şi campestră“.