Imediat a apărut şi un domn bătrân ce înainta prudent pe caldarâm ca şi cum ar fi păşit pe sloiuri de gheaţă, din acelea care se văd plutind pe Discovery, când dau documentare despre morse mustăcioase înhăţate pe neaşteptate de urşii polari. De obicei rămân în urmă pete uriaşe de sânge, în televizor, dar după bătrân n-am văzut nimic neobişnuit, poate şi pentru faptul că în Sibiu poţi să te plimbi liniştit fără teama de a fi devorat de fiarele sălbatice de la Polul Nord. Bicicleta s-a îndepărtat cuminte, fără să facă piruete, fără să se împiedice. Undeva în stânga o maşinărie mare cât juma de om se mişca singură pe pietre, cu o flăcăruie sub ea. N-am idee de ce prăjea caldarâmul, dacă aşa a apucat-o din senin sau dacă un muncitor o manevra din umbră cu telecomanda.
Aş fi vrut să stau la pândă măcar un sfert de oră, să fotografiez toţi trecătorii care s-ar fi ivit în faţa obiectivului în acest interval de timp, însă nu mi-a fost cu putinţă, îmi era teamă ca nu cumva lucrurile cele mai interesante să se ivească după ce-aş fi întors capul, plecând spre cafenea.
Dacă de exemplu aş fi pândit de la 11.45, până la fix 12.00, şi n-ar fi fost nimic demn de imortalizat? Sau chiar dacă ar fi trecut tot felul de oameni interesanţi, tancuri şi triciclete, păuni şi majorete, în acele 15 minute de până la fix 12.00, nimeni nu-mi poate garanta ca între 17.00 şi 17.15, sau între 14.15 şi 14.30 nu ar fi fost de fapt momentele perfecte pentru declanşat Canon-ul.
Pentru Stendhal încăpăţânarea era un semn de genialitate, însă niciodată nu mi-au plăcut cărţile lui. Ca să se înţeleagă bine, nu mi-ar fi deloc jenă să arunc în capul cuiva nesuferit care se bagă ca neamul prost în cadrele mele, cu un exemplar nou-nouţ, sau prăfos, din „Roşu şi negru“.