Expulzații (I) - Plecarea. Cețurile Camei

Ajuns la gura podului, Stoian s-a oprit dintr-o dată. Și-a descoperit capul, a lăsat ranița la picioare tot ferindu-și privirea, ca un om care își ascunde globii ochilor de lumina prea puternică. S-a uitat în jos la bocanci și s-a așezat cu un oftat bătrânesc. Lent de tot, până spinarea i s-a sprijinit de primul stâlp al podului. Abia atunci a părut că se simte oarecum în siguranță și a îndrăznit să scruteze împrejurimile. Întâi podul care traversa apele cenușii ale Camei, pe malurile căreia veniseră din zorii zilei. A măturat cu privirea Cama umflată de primăvară și malul nămolos, frământat de sute de copite și de picioarele oamenilor cu care pornise la drum. S-a oprit la spinările ude ale vitelor. Aici a întârziat îndelung, flămând să-și odihnească ochii cu ceva familiar. Abureau, din pielea lor stropită de burniță ieșeau vălătuci calzi care se contopeau cu ceața ușoară a Camei. Vacile se opriseră și ele. Unele intraseră în apă și se adăpau după drum, altele rupeau din iarba crudă, câteva urcaseră până la jumătatea povârnișului și-l priveau mirate, cu ochi aproape omenești.
 
 Stoian nu dorea să vadă mai mult din împrejurimi. Ori se temea că nu va găsi putere să înțeleagă, ori încerca să se lase în voia sorții, pe care ultimii ani îi aratăseră că nu o putea influența. A început să se scarpine în cap, ținând ochii închiși de tot, de parcă era o mare plăcere să cerceteze cu vârfurile degetelor insula dezvelită de păr. L-a oprit Angheluș, băiatul lui Anghel din Stănești, s-a priponit în fața lui, cu ranița pe umeri și i-a zis cu voce plângăcioasă:
- Unde ne duc ăștia pe noi, nea Stoiane?

Stoian nu l-a luat în seamă, dar a deschis ochii și s-a apucat să-și scuture căciula de broboanele de apă.
- Ne mai întoarcem sau ne rămân oasele pe cine știe ce câmp? a continuat Angheluș să se milogească.

Ăsta vorbește serios, s-a gândit Stoian, crede că știu și nu-i spun și lui, de parcă rusul e frate cu alde tata.
- Zi, bre, nea Stoiane, zi-ne și nouă! Tot drumul ai mers în fața cirezii, iar noi după matale, ca niște viței.
- Dacă behăi ca un vițel, înseamnă că ești vițel, i-a tăiat-o scurt Stoian, uitându-se aspru în ochii lui Angheluș. Chiar erau mari, căprui și plini de umilință, ca ai vițeilor. A bătut cu palma pe pământul umed de lângă el:
- Stai la neica jos și scuipă ce ai pe suflet! Crezi că te puteam face scăpat?
 
 Vocea lui Stoian avea o blândețe falsă înțepată de note scrâșnite care l-au derutat pe Angheluș.
- Nu, bâigui Angheluș.
- Zi atunci dacă am eu vreo putere mare să te trimit acum cale întoarsă la nevastă și nu vreau. Așa, de dat dracului ce sunt?
- Nu ai, nea Stoiane, nu mă lua cu dracu'...
- Dar cum să te iau, crucea mă-tii de copil prost? Ți-am bătut eu în poartă? Ți-am luat eu vita din bătătură? Te-am smuls eu din pat, de lângă femeie?

Își pusese căciula pe cap și abandonase sprijinul stâlpului de fier. Începuse să se ridice, părea că obosise la jumătatea mișcării și rămăsese în genunchi, întors spre Angheluș. Mârâia cuvintele printre dinți, dar celor rămași la distanță li se părea că Stoian se roagă la Angheluș ca la o icoană.

Stoian s-a ridicat și s-a întors spre ei. Rămăseseră toți în spatele cirezii, încă unul de la el din sat, unul din Arsache și un al treilea pe care nu-l știa, toți mai tineri decât el, dar cel mai crud era Angheluș. Abia acum, după ce își trăsese sufletul lângă pod și își vărsase furia pe băiat, bărbatul găsise forță să cerceteze ce se întâmpla în jurul lui. De-a lungul Camei era oprit un șir lung de vagoane de lemn. Dinspre oraș se scurgeau spre tren căruțe încărcate, în vârful cărora se balansa într-un echilibru precar câte o femeie, mai atentă să nu piardă avutul din căruță, decât să nu se zdrobească de piatra drumului. În dreptul trenului decapitat, căruțele erau descărcate de calabalâc, femeile începeau să se învârtească dezorientate printre obiectele lor, care, smulse din cadrul intim al caselor și expuse în văzul lumii, arătau indecent și grețos în același timp, ca niște organe dezvelite. Saltele și plăpumi cu învelitori roz strident, oale roșii cu buline albe, roabe, saci și valize cu trențe deasupra cărora trona câte o haină de blană, prea prețioasă pentru a fi înghesuită anonim alături de lenjeria familiei. Copiii se odihneau abulici pe câte un sac și arătau inerți ca niște păpuși mari. Nici unul nu alerga, nu țipa și nu râdea, copilăria plecase din ei și le lăsase doar o coajă din piele fină și păr strălucitor. Doar bărbații se apucaseră să care fără vioiciune bagajele în vagoane, urcându-le cu greutate prin ușile deschise sau aruncându-le în întuneric. Câte doi capi de familie la fiecare bou-vagon, lucrau în tăcere și se ajutau unul pe altul când obiectul era prea greu. Stoian i-a urmărit pe unii cum se chinuiau să urce o roabă în care zăcea o bătrână. Picioarele îi atârnau pe afară, fără pantofi, încălțate cu niște cipici de lână, picioare subțiri ca niște crengi scorojite. O fi moartă s-a gândit Stoian, poate i-a luat azi-noapte, baba a murit de spaimă și nu le-a dat răgaz să o îngroape. S-a uitat cu curiozitate la bătrână, încercând să prindă un semn de viață, picioarele i se clătinau după cum manevrau bărbații roaba, câteva smocuri de păr cărunt, ieșite de sub basma se mișcau în aerul umed, altfel nu se vedea nimic sub pătura așezată peste trupul chinuit. Când roaba a dispărut în hăul vagonului, Stoian s-a întors să cerceteze și dincolo de pod. În dreptul podului, calea ferată se bifurca. O parte mergea pe lângă oraș, prin fața morii Harich, trecea de gară și se ducea departe, în mijlocul țării. La drept vorbind, Stoian nu știa unde ajunge trenul, mai departe de București nu fusese niciodată. Celelalte șine intrau pe pod și se curbau spre feribotul nemțesc.

Prin ceața care începuse să se împrăștie, se înălțau stâlpii enormi ai feribotului care fărâmița calea ferată în mai multe linii de manevră. De aici, trenurile urcau pe navă și traversau Dunărea până în gura Rusciucului, în apele râului Rusenski Lom. Dincolo de stâlpi era prea departe să distingă ceva, dar până acolo arăta părăsit, nici picior de om, deși Stoian știa că rușii au folosit feribotul de cum au confiscat orașul. Închiseseră cu bariere deasupra cărora atârnau portrete ale mustăciosului rus. Până acum Stoian nu trecuse de bariere, nu mai avusese un permis de trecere. Îl văzuse pe mustăcios de la distanță. Nu privea spre oameni, se uita într-o parte cu niște ochi de porc și cu sprânceana stângă ridicată bănuitor, de parcă i-ar fi zis: "Ori și tu ești năpârcă? Sau vreun dușman al poporului? Te prind eu dacă ești și te strivesc sub călcâi!"

Stoian își pipăi sub haină permisul de trecere de la piept, ridică ranița, un sac soldățesc căruia Rada îi cususe azi-noapte niște sfori ca să o poată pune în spate și o porni apăsat spre port. După câțiva pași se întoarse spre Angheluș. Era unde îl lăsase, lângă stâlpul podului, dar își băgase capul între genunchi și se chircise ca un câine părăsit. Lui Stoian i se făcu milă de băiatul lui Anghel. Ta-su l-ar fi certat:
- Ce ai avut, Stoiane, cu el? Ce ți-a făcut?
- Dar tu unde te-ai pierdut, Anghele? Unde ai rămas, de nu ți s-au întors nici oasele, nici numele? se semeți Stoian la stafia prietenului lui. Îmblânzit, îi strigă lui Angheluș:
- Te ridici de acolo sau ai căzut pe ouă? Haide, tată, hai cu mine să vedem ce ne-or face ăștia de la Sovrom. N-ai grijă, băiete, am trăit până acum, om trăi și de acum încolo.