Ultimul capitol

Maria îmi modela lumea în palme ca pe un glob de aluat pentru pâine. O punea călduță la dospit și o învelea grijulie, să crească. Când mă gândesc la Maria, îmi vin în minte întâi mâinile ei compuse din mii de gesturi mărunte. Mă dor alte amintiri mai târzii. Chipul ridat cu colțurile gurii trase în jos a dezamăgire, ochii obloniți de pete lăptoase, pasul șovăitor de oarbă. Înainte de a fi durere, Maria a fost o prim-balerină a mâinilor pe care mi le-a fluturat prin copilărie cu eleganța unei regine. Eu țineam atunci ochii larg deschiși și toate gesturile ei mă vrăjeau, căci Maria amesteca mămăliga pe plită cu aceeași vigoare cu care ciomăgea și alunga spaimele care mă cotropeau pe întuneric.

Mâinile ei puternice deveneau fulgi când mă pieptăna moale, cum ai mângâia o pisică. Aveam părul de aur ca al nepoatelor de împărătese și locuiam singure un regat cusut de ea pe pânze albe. Cu ață colorată imagina cireși înfloriți, care înconjurau palate construite pentru o singură fetiță. Le expunea pe pereții de humă ai încăperilor, în miros de măr și caramel. Oricât aș fi mers prin casa bătrânească, cameră după cameră, nu se termina niciodată. Pe seară, veneau peste mine plăsmuirile din basmele ei. Înotau balaurii pe podea, se încolăceau șerpii pe pereți și monștrii pluteau pe tavane. Maria îi răpunea și mă păzea toată noaptea. Într-o vreme în care copilul se pupa doar în somn ca să nu-i crească cornițe, ea îmi creștea ramuri de cerb tânăr.

La școală am învățat literele, dar cu Maria le-am legat în cuvinte și fraze. Avea un dulap păzit de un cățel de porțelan, din care scotea bomboane și cărți. Bomboanele le ținea într-un castron emailat, iar cărțile erau un vraf jumulit, cu cotoarele smulse și pagini lipsă. Cărțile ei nu se terminau niciodată, trebuia să-mi imaginez mereu sfârșitul. Începuse să-și târșâie picioarele, o auzeam înainte de a o vedea. Cred că ea mă vedea tot timpul, chiar și când nu eram acolo. Când o uitam, mă visa, când nu mă mai întorceam, venea să mă caute. Plecam din în ce mai des și lipseam tot mai mult, o scoteam pe bucăți de puzzle din viața mea și o înlocuiam cu alți oameni. Vara oboseam și mă întorceam la ea să mă odihnească.

În ultima vară, mi-a dat o carte rufoasă, fără coperte, fără titlu, fără autor. Ne-am apucat să o citim împreună, sub nuc. Mă întorceam cu bicicleta de pe malul prăfos al Dunării și mai hălăduiam pe dig cât să mi se usuce părul și să nu-și dea seama că am intrat în apă. Mă opream să smulg ciulini parfumați de pe marginea drumului și ajungeam acasă zgâriată pe brațe, mirosind a mâl și a scoici de Dunăre, cu ciulinii înfloriți pe coarnele bicicletei. Când împingeam poarta cu roata din față, Maria îmi ieșea înainte, ștergându-și mâinile pe șorț. Așternea preșul sub nuc și citeam cu rândul din cartea fără nume. Întâi eu, mai multe pagini. Apoi ea, câte putea, până simțea că o ard ochii. Când a simțit că orbește, nu s-a plâns nimănui și s-a apucat să-mi facă o zestre ridicolă. Bluze cusute pe guler, cămăși de noapte împodobite pe poale cu trandafiri strâmbi. Le începea și nu le termina, lucra febril și mă întreba dacă e bine. Sunt frumoase, o alinam, ferindu-mi privirea de încâlceala de ațe colorate, iar ea mă grăbea să citesc mai departe, să citesc mai repede, până nu se termină vara. Nu vreau să pleci fără să aflu cum se termină cartea noastră. Așa îi zicea și, cum nu îi știam autorul, ajunsesem să cred că am scris-o noi amândouă.

Am plecat în ultima zi de vacanță, cu cartea neterminată atârnând ca o cărămidă într-un bagaj prea greu pentru mine. Îl îndesase cu tot ce avea prin casă, de parcă plecam pentru totdeauna, iar deasupra pusese un macat țesut cu maci roșii. Atât terminase din zestrea mea. L-am găsit după mulți ani mâncat de molii. L-am desfăcut cu lacrimi în ochi, de țesătura de lână atârnau pupe mumificate. Nu se mai putea recupera. Dintre faldurile roase a căzut cartea fără titlu, fără autor. Lipsea ultimul capitol, va trebui încă o dată să mi-l imaginez.