Maria şi băieţeii

Aproape în fiecare dimineaţă mă întâlnesc în curtea grădiniţei cu Maria. Ţine de mână un băieţel care pare mereu somnoros şi serios. Nici Maria nu este veselă, n-am observat să ţopăie dimineaţa peste petele de smoală cu care este cârpit trotuarul din curtea grădiniţei. Băieţelul pe care-l duc eu de mână mă pune tot timpul să ţopăi. Aşa intrăm în curtea grădiniţei, sărind în pas de cangur peste modelele întâmplătoare ale trotuarului. Petele de smoală sunt bombe, sunt capcane, sunt prăpăstii, sunt tot ce îşi imaginează un băieţel de patru ani. Ajungem la uşa grădiniţei îmbujoraţi şi râzând, eu cu un plus de gâfâială. Nu ştiu ce cred despre noi celelalte mame şi bunici, am observat că sunt mereu serioase şi grăbite, astfel încât Maria nu face notă discordantă. Când ne întâlnim în uşă, mă salută un pic ridicol cu "bună dimineaţa, domnişoară, pardon, doamnă!" Din obişnuinţă, s-a învăţat aşa de pe vremea când eu eram o profesoară foarte tânără, iar ea, o adolescentă de la ţară, cu braţe rumene şi puternice.

Mi-o amintesc ca elevă, îşi dădea silinţa şi venea la ore. Ţineam foarte mult la prezenţă, în ideea că este datoria mea să fac orele de neuitat. După un timp, a trebuit să accept că se mai lipsea. Uneori aveam în bănci mai puţin de jumătate de clasă, perioadele coincideau cu rotunjirea salatei în solarii, înflorirea zambilelor pe tarabele bucureştene sau coacerea porumbului pe câmp. Elevii mei nu chiuleau, rămâneau acasă să ajute la muncă. Maria nu lipsea, probabil era săracă, ai ei nu aveau solarii. Până într-o zi când n-a mai venit deloc. Am întrebat-o pe soră-sa, de la a IX-a C, dacă Maria este bolnavă. A bălmăjit că da, e cam bolnavă, dar va veni. Se apropia teza şi banca Mariei era tot goală. Într-o dimineaţă, a apărut în uşa clasei cu maică-sa de mână. Femeia era roşie la faţă şi încurcată, Maria cu burta mare şi privirea în pământ. S-a văitat că i-a făcut pocinogul şi a văzut-o târziu cu talia îngroşată, "când nu se mai putea face nimic", "fată proastă de la ţară, nici măcar nu şi-a dat seama ce i se întâmplă".

Maria avea o părere opusă celei a mamei ei. Am intrat cu ea după oră, în cabinetul din spatele catedrei, covârşit de aparatură învechită. Se sprijinea cu o mână de masă şi se mai oprea din vorbit să şteargă cu degetul praful de pe un microscop stricat. Era îndrăgostită şi fericită, se mutase la băiat, o grăbiseră ai ei de cum au aflat, cred că nu au mai lăsat-o nici o noapte acasă. Spera să o ia cu acte. I-am spus că poate mai aşteaptă un pic, măcar până vine bebeluşul. Am dezamăgit-o când i-am zis că iubirea nu începe rotund cu un copil mic şi o soacră în casă. Apoi am mângâiat-o că iubirea nu se sperie de timp, nu fuge nicăieri într-o jumătate de an.

Banca i-a mai venit bine Mariei puţine săptămâni. După vacanţa de vară nu m-am mai întors la liceul agricol aruncat pe drumul lung dintre două sate. Am uitat de Maria până într-o zi când o fată a venit lângă mine în parc şi şi-a pus băieţelul pe iarbă, lângă al meu. Am intrat în vorbă. Cât are? Ce mănâncă? Câte somnuri mai are pe zi? Doarme noaptea? Subiectele mamelor de copii mici, discuţii care, o dată pornite, nu se mai termină. Dar ea m-a oprit şi m-a întrebat:
- Nu mă mai cunoaşteţi, nu-i aşa?
- Ba cred că te cunosc, i-am răspuns, dar nu ştiu de unde. Probabil stăm în acelaşi cartier?
- Sunt Maria. Aţi fost profesoara mea trei ani, dintr-a noua, până într-a unşpea. Apoi eu am născut şi n-am mai terminat liceul. Am venit să vă spun că v-am ascultat şi mi-a prins bine când a început să mă bată. De acte pe mine mai avea nevoie. Totul s-a transformat urât după naşterea copilului. Tot băieţel e şi cel mare, îl creşte mama. Pot să mă duc să-l văd, dar nu îl pot lua cu noi acasă.

A privit spre băieţelul de la picioarele noastre. În ochi avea o adolescenţă netrăită şi un copil lăsat departe. L-a luat pe cel de lângă ea în braţe:
- Merge la şcoală acolo, în sat la noi. E bine, domnişoară, pardon, doamnă! N-am vrut să vă întristez, aşa e viaţa. Aşa a fost să fie.

(septembrie, 2015)