Postmodernismul românesc? (II)

Au mai existat, de asemenea, și alți blânzi schismatici ai modernismului. Variantele regionale, "periferice" ale modernității (arhitectura scandinavă, cubismul ceh, arhitectura catalană, portugheză^[i], iar, mai către noi, arhitecturi "etnice" de felul celei a lui Hassan Fathy în Egipt, Jørn Utzon în Anglia, sau Balkrishna Doshi în India), le invocă atât Kenneth Frampton drept genitori ai regionalismului său critic, cât și, mai recent, Colin St. John Wilson atunci când celebrează direcțiile din afara modernismului mainstream. În fine, vom încheia galeria de critici ai modernismului cu grupul New York Five: început prin 1964 la Institute for Architecture and Urban Studies (coordonat din nou de Philip Johnson), editând revista Oppositions, cu un demers profund teoretic, grupul stă la originea late modernism-ului (Meier, Gwathmey, Hejduk). El a dat un postmodern istoricizant (Graves) și un activist al deconstructivismului (Eisenman). Trebuie spus că atât Venturi, cât și Eisenman baletează pe fundalul studiilor de lingvistică și semiotică ale anilor șaizeci, fiind preocupați de statutul arhitecturii ca limbaj. Eisenman dorea o arhitectură ca pură sintaxă, fără "înțeles", neliniștitoare și nevrotică precum vremurile.

Ne interesează însă momentul 1966, când au apărut două cărți fundamentale în destructurarea proiectului modern. Prima este Complexity and Contradiction in Architecture de Robert Venturi, în prefața căreia Vincent Scully profețea abrupt: "... it is probably the most important writing on the making of architecture since Le Corbusier's Vers une Architecture, of 1923." Cealaltă este cartea lui Aldo Rossi: Architettura della Citta. Ambele au dat lovituri fatale modernismului. Arhitectura nouă și orașul trebuiau să fie îngăduitoare, mai permisive, duete și coruri, iară nu solo-uri, oricât de măiestre. Mai puțin nu este mai mult, ci mai plictisitor. Orașul american (pentru Venturi "Main Street is almost allright"), cu diversitatea sa deconcertantă de imagini, simboluri și semne este mai bogat, mai semnificativ pentru viața comunitară decât zgârie norii dispuși aleatoriu în peisaj. La fel, orașul medieval - cu străduțele sale întrețesute organic. Orașul nu trebuie să fie perfect, ci aproape (almost) bun. În ceea ce îl privește, Rossi vede cum se constituie și persistă tipuri (modele exemplare, platonice: arhetipuri), mai semnificative decât stilurile, pentru că mai profunde. Diversitatea, chiar adversitatea trebuie admise înlăuntrul arhitecturii. Ambiguitatea este fertilă, contradicțiile (nerezolvate gordian, ca în modernism) amplifică semnificația, decorația (ornamentica) și decorul (apologia fațadei urbane) recapătă drept de cetate. Venturi va disocia semnificația de edificare și o va așeza ca un afiș/semn în fața clădirii (decorated shed).

Nimic nu mai este la fel după apariția cărților în cauză și a operelor adiacente. Anii șaptezeci surpă discursul modernist în universitățile de prestigiu: Charles Moore este decan la Yale în locul lui Rudolph, Vincent Scully îl elogiază pe Venturi, încep să apară arhitecți sensibili la schimbare, precum Robert A.M. Stern sau Michael Graves, construcții în chip vădit nemoderne - mai toate rătăcite deocamdată prin pădurile din Connecticut și pe lucioasele coperte ale revistelor.

Chiar dacă Charles Jencks dă chiar o oră precisă la care "a murit" modernismul, este mai sigur să observăm că sunt două edificii postmoderne acceptate drept "primele": Portland Public Building (Michael Graves) și AT&T Building (Philip Johnson). Restul - asocierea cu revoluția conservatoare, implozia în arhitectură de supermarket și Disneyland, epuizarea în mai puțin de zece ani - este astăzi binecunoscută istorie. Nu poți fi și în nici un caz nu poți rămâne avangardist dacă te înfiază cultura de masă. În absența dimensiunii rezistente, discursul se degradează și intră în colaps. Postmodernismul moare, deci, precum personajul lui Suskind: din prea multă dragoste.