Practic, până când nu a intervenit o relaxare în campania de construire de cartiere prefabricate pentru "rezolvarea problemei locuinței", în prima parte a anilor optzeci, nu s-au produs schimbări în fizionomia pauperă a arhitecturii de massă, altele decât placarea de elemente "specific naționale".
Încercarea de a "etniciza" arhitectura are în subtext (și a fost flatată de) mișcarea către un discurs naționalist a comuniștilor români. Un teoretician precum Constantin Joja, căruia autenticitatea opiniilor autohtonizante îi era... garantată de antecedentele legionare[i], devine port-drapelul unor opinii "protocroniste", potrivit cărora lăudatele trăsături ale modernismului sunt de găsit în arhitectura vernaculară (așa zicând "tradițională") românească de vreo două mii de ani și în "adevărata" tradiție urbană, cea a hanurilor de târg medieval. În arhitectura populară, acoperișul nu contează - credea Joja - fiind pur funcțional. "Esențial" este doar ce se află sub el: serii orizontale, de stâlpi, adumbrite. Nu e nimic alta de făcut, deci, decât să transformăm ritmul prispelor arhaice în structuri seriale pe orizontală, suprapuse în oricâte etaje, după nevoie[ii]. Materialele tradiționale ar trebui copiate din cele contemporane: "lemn" din metal eloxat, de pildă, "cărămidă" sau "ceamur" din beton ș.a.m.d.
Preluarea decorației folclorice și expandarea sa la scară monumentală a fost specialitatea arhitectului ieșean Nicolae Porumbescu. Teoreticianul Joja și "planșetarul" Porumbescu sunt la baza unei întregi retorici, imediat îmbrățișate de oficiali și transformate în dogmă, doar spre a fi degradate curând în arhitectura minoră a cartierelor de prefabricate, dar și prin trecerea la scări monumentale, adică acolo unde clacase și neoromânismul. În ultima creație dinainte de 1989 inspirată de vocabularul autohtonizant al dlui Porumbescu - "centrul civic" de la Satu Mare - tradiția locală "habsburgică" a fost neglijată în favoarea isteriilor folclorice transpuse în beton. "Chertările" sunt false. Detaliile decorative par smulse din context (ștergare, linguri, grinzi de prispă) și ridicate la scară gigantică. Se încalcă astfel un principiu elementar al esteticii arhitecturii, cel al "măsurii absolute"[iii], postulat de P.A. Michelis în a sa Estetică a arhitecturii.
Aventura prin care arhitectura modernă trebuia să capete conotații "specific naționale" și o "identitate" ubicuă (pentru că eclectică), de la Buhuși la Turnu Severin, implică subiacent suprimarea alterității. Identitatea regională și locală, care face ca arhitecturile - nu numai cele țărănești - ale regiunilor istorice românești să fie atât de diferite, va fi ocultată și, ulterior, suprimată violent.
Mincu privilegia arhitectura muntenească de deal (musceleană) a clasei mijlocii rurale, care, din regională, devenea exemplară la scară națională. Urmașii lui Mincu se inspirau din stilul brâncovenesc și (deci) din arhitectura mânăstirilor. La fel ca și în cazul arhitecturii de târgoveți a secolului al șaptesprezecelea și al optsprezecelea, celebrată de Joja, avem serioase motive să punem sub semnul întrebării termenul de "național" atașat acestor arhitecturi. Suntem în plin esențialism. Românești sunt când spațiul intermediar (prispă, pridvor, foișor) și simfonia sa de (pen)umbre, când "stilul" cutărui voievod, când o arhitectură circumscrisă regional și social (casa țărănească). Toate aceste atribute "specific românești" le exclud pe toate celelalte din propriul monolog despre putere.
(va urma)
[i] A se vedea Arhitectura 3-4/1940, pp. 45 și urm., unde, în cuprinsul cronicii la expoziția Munca Legionară în Artă, găsim fotografiată macheta splendidei "Biserici a Neamului" de Constantin Jojea (sic!) și, de același arhitect, de data asta în calitate de coautor (cu N. Goga, I. Pușchilă, V. Stănescu), macheta unui "Palat al Culturii". Practic, devine vădită schimbarea surselor externe. Dacă "Stilul Carol II" era îndatorat arhitecturii "fasciste" a lui Piacentini, Speer devine spiritul rector al arhitecturii "legionare". Să remarcăm în aceeași cronică elogierea numărului II al caietelor Simetria, dedicat oblic chestiunii identității naționale a arhitecturii românești.
[ii] Despre confuziile între vernacular (folcloric) și arhitectură cultă, ale lui Joja, am scris pe larg în 1991 în revista Arhitectura, text reluat apoi în Arhitectura și Puterea (1992). Trimit acolo cititorul interesat într-o mai argumentată critică a lucrărilor consistente ale lui Joja.
[iii] "Definirea unui obiect printr-o măsură care să-i fie proprie, absolută și unică este o exigență a oricărei creaturi naturale, dar și oricărei opere arhitecturale. Prin natura sa, orice lucru este aplicarea unei idei care nu se repetă decât în ceea ce privește anumite trăsături generale." (Michelis, 1982, 208).