Moderni atipici, nemoderni și postmoderni
Atenția trebuie distribuită atunci când cercetăm arhitectura românească: ea fi-va adresată și evadărilor din plasa modernă, nu doar postmodernismului. Acesta din urmă este atât de fragmentar și de disipat, încât munca detectivistic-hermeneutică a aflării și explicării sale are de revelat întregul context care l-a făcut posibil. Suntem interesați în special de modernii care nu respectă jumătatea din "dreapta" (i.e. după 1960) a schemei propuse mai sus, adică succesiunea esteticilor - orchestrată oficial - în ordinea enumerată. De asemenea, e de analizat "relaxarea" produsă în construcții în special în anii optzeci, când detalii și elemente de vocabular late-modernist și chiar postmodern au putut pătrunde în arhitecturile marginale, în vreme ce la vârf începuse procesul de edificare a "noului centru civic".
Cele spuse până acum ne sugerează deja un posibil răspuns unificator: există abateri de la modernism în arhitectura românească post-stalinistă (i.e de la stilul internațional, funcționalism liric sau de tip Bauhaus). Ele se prezintă atât sub forma unor "alterări" ale "esteticii" oficiale est-europene post-hrușcioviene de către înșiși oficialii români - arhitectura "cu specific național" și cea a "noului centru civic" bucureștean - cât și devieri punctuale. Ele nu au luat forma unei fronde deschise sau a unui discurs alternativ (precum în cazul arhitecturii organice ungare), fiind de fapt "accidente" fără semnificație în consistența discursului oficial. Produse prin complicitatea necesară a câte unui lider județean sau, ceva mai consistentă, a "delfinului" Nicu Ceaușescu și/sau a "curții" sale UTC/UASCR-iste, aceste edificii făceau oficiul de supape, în felul în care erau îngăduite "șopârle" în texte literare bine temperate, ale autorilor "de curte".
Dincolo de discursul adumbrit de ideologie, a existat o arhitectura paralelă: fragmentară, periferică, obsedată de frumusețea formelor mai mult decât de orice formă de frondă, explicită sau nu. Casele pentru tineret realizate de Dorin Ștefan, Viorel Simion, Petre Ciută - în genere, de echipele de proiectare coordonate de profesorul Emil Barbu ("Mac") Popescu - sunt exemple de vocabulare atipice pentru timpul și geografia în care au fost construite. Ele sunt produsul unui cosmopolitism eclectic, fiind relativ contemporane cu experimente vestice, chiar dacă mereu secunde în raport cu acestea. Louis Kahn[i]; metabolismul japonez (vizita lui Kisho Kurokawa la București a fost un triumf); Stirling și Meier; contextualismul și Mario Botta; neo-raționaliștii și arhitectura high-tech - tot acest amalgam de referințe a făcut la vremea lui șarmul unor arhitecți din școală, precum Zoltan Takacs, cel mai curtat și imitat profesor de la Mincu din ultimii douăzeci de ani. Eclectismul late-modern a fost însă lipsit de o agendă contestatară, alta decât implicitul refuz al uniformității oficiale. De asemenea, casele bune ale ultimelor două decenii nu sunt explicate de context, dimpotrivă: ele sunt adeseori eforturi personale, pliuri ale autorității, omisiuni și abateri de la normă.
Frații Hariton, Alexandru Beldiman, Radu Radoslav, Florin Biciușcă, Viorel Hurduc, Cristian Severin, Andrei Vlad, Șerban Sturdza, Vlad Gaivoronski și Ioan Andreescu sunt doar câțiva dintre autorii și/sau șefii de proiect ai unor proiecte și lucrări realizate unde volumetria devine relativ complicată. Pe fațadele (mai) consistent decorate apar, timide, coloane, arce și frontoane "postmoderne". Modificarea se menține însă la nivelul decorației (însăși apariția ei a fost un semn de schimbare), a formei balcoanelor și nu a chestionat niciodată modul în care se făcea urbanism sau caracterul monolit, monobloc, al edificiilor și al fațadelor/ecran ale ansamblurilor de locuințe (Știrbey-Vodă, Tei, 1 Mai). Un număr târziu din Arhitectura celebra o fațadă laterală (arh. Hurduc) a unui ansamblu de locuințe de pe 13 Septembrie (la parterul căruia se află astăzi Sexi-Club). Părea o realizare cu totul triumfală prezența a două ferestre semicirculare, a unui balconaș și el curb pe un fronton altfel orb ori a cărămizii aparente pe întreg complexul. De fapt, fațada principală era rigid-simetrică, scoasă din jocuri de balcoane lungi. "Postmodernismul" se mulțumea cu propria sa condiție marginală: detalii izolate pe o fațadă laterală.
În condițiile date, faptul că se puteau extrage bani din devizele sărmane pentru finisaje și fațade părea cu totul extraordinar. Suprafețele fuseseră oarecum mărite, după ce șeful regimului anunțase o relaxare a crizei de locuințe și un nou ideal: locuitorul și camera lui până în 2000. În aceste condiții, s-au putut proiecta și partiuri mai elaborate decât secțiunile-tip de până atunci, mărindu-se totodată suprafețele locuibile. Au rezultat blocuri cu o volumetrie care ieșea din standardele prefabricării și care, într-un chip straniu, consunau cu o întoarcere la neo-"realismul socialist" al "noului centru civic", deși făceau evident parte dintr-o cu totul altă epocă stilistică. Ce vreau să spun? Există mărturii că, proiectând centrul civic, unii arhitecți - dintre cei mai valoroși - au dorit să producă, de fapt, postmodernism istoricist. Părea că regimul poate fi manipulat în acest sens: dorea referințe și citate de prestigiu din trecut? Prea bine. La fel proceda deja în epocă Ricardo Bofill. Unii proiectau cu albume Bofill pe planșetă, spre documentare.
O defilare de bofill-isme, krier-isme și alte idiomuri ale deceniului postmodern și-au dat mâna în acest "concurs" pentru noul centru civic. Nu știu dacă și unde se mai găsesc planșele acestor concursuri interne succesive, pentru fiecare variantă de edificiu și chiar pentru fiecare sală. În 1984 sau 1985, d-l Patriciu ne-a prezentat diapozitivele concursului, accentuând, cum e și normal, pe propunerea echipei d-sale. Proiectaseră întregul bulevard al Victoriei Socialismului ca pe un omagiu adus postmodernismului "hard&heavy": Egiptul antic, Palladio și termele lui Caracalla se întâlneau pe aceeași fațadă. Nici nu vreau să-mi închipui ale cui statui ar fi fost cele - zeci! - de pe aticurile bulevardului, dacă se accepta această variantă.
Exemple de la Marne-la- Vallée răsăriseră peste noapte pe planșetele românilor care își disputau onoarea de a construi peste ruinele Bucureștiului istoric, într-o frenezie demiurgică și, conform Ancăi Petrescu, "faustică", de a se nemuri, înlocuind Bucureștiul istoric cu propriile capodopere. Era o oportunitate nemaiîntâlnită de la Carol II încoace, aceea de a preschimba din temelii fața Bucureștilor. Era șansa de a zidi un București postmodern, cea mai amplă intervenție de acest fel din Europa. Mulți arhitecți străini care au văzut ansamblul chiar au dat acest verdict. Culpa demolărilor îi va fi aparținut lui Ceaușescu; de altfel, se știe că dictatura prilejuiește arhitecților asemenea bucurii nemăsurate. Nu făcea la fel și Mitterand? În schimb, faima noilor edificii va fi aparținut în veac creatorilor lor.
Părea că, într-un fel cu totul neobișnuit, arhitectura o (putea) duce mai bine decât restul artelor și decât societatea. Ba chiar, arhitectura părea să devină o artă-fanion, așa cum mai fusese odinioară sub dictaturi. Facultatea deja se considera un bastion al "liberalismului", deși nu justifica prin multe acest renume. De fapt, se consuma amintirea epocii anterioare, a rectoratului lui Ascanio Damian și se pleca (de tot) în excursii "de studii" în vest prin eforturile personale ale d-lui Emil Barbu Popescu, pentru că altfel atmosfera "optzecistă" era înghețată. Când am cerut să putem participa la jurizarea proiectelor noastre (care se petrecea într-o conspirativitate totală), spre a le susține, am fost aspru admonestat de profesorul fost șef al anului: cum îmi permiteam un asemenea atac la autoritate? Iar la primirea în partid (cu două luni înainte de revoluție...) am fost criticat pentru "abuzul" - lipsit, nu-i așa, de discernământ - de limbaje "la modă" (citește postmodernism) de către fostul meu îndrumător din anii doi și trei.
Școala era de fapt avanpostul unor înfruntări acute între generații, transformate în bătălii "stilistice". Întreaga autoritate instituțională era pusă în joc pentru a împiedica penetrarea discursului modern. În școală mai existau dinozauri staliniști - cu colții smulși, dar încă activi. Profesorii erau "șaizeciști", așadar moderniști hard core, ceea ce se datora mai puțin vreunei convingeri intime, cât practic neputinței de a proiecta altfel în România, la acea dată. Asistenții îi trădau, cochetând cu stilurile de ultimă oră, culese de prin puținele reviste ce mai treceau granița. Nu erau asistenți prea tineri, pentru că nu se mai făcuseră angajări în învățământul superior. De aici o importantă falie generațională camuflând (și) tensiuni estetice. Fiind student între 1984 și 1990, am prins în plin breșa postmodernă și stingerea ei în deconstructivism după 1988. Atunci, la serile de arhitectură din Club A, Dorin Ștefan și Viorel Hurduc ne arătau imagini din Paris: concursul pentru Tete Defense (unde numărul participărilor românești îl eclipsase pe cel al americanilor și japonezilor), parcul La Villette, proiectele lui Bofill. Cei care se (mai) întorceau din excursiile organizate de dl. Emil Barbu Popescu în vest aduceau și ei diapozitive în club, așa după cum o făcea un răsfățat al propriei biografii, atunci-asistentul Sorin Vasilescu. Le priveam cu un soi de religiozitate râvnitoare.
A cocheta cu "ultima modă" din vest era o etichetă infamantă, pe care am purtat-o cu mândrie ocultă, ca pe o stea galbenă. Profesorii, unii, erau vigilenți în a ne interzice coloanele roșii, citatele istoriciste, ironiile, deși asistenții le erau postmoderniști. Dinu Patriciu ne prezenta lucrările sale pentru Emiratele Arabe și propuneri pentru bulevardul Victoria Socialismului, calchiate după Ricardo Bofill sau Leon Krier. A fi postmodernist era o dulce subversiune, în care ne scufundam cu frenezie, riscându-ne notele la proiectare și, deci, repartițiile. Mai pâlpâia încă faimosul "Club A", unde "se" mai întâmplau - pe post de supapă - tot felul de mici ieșiri din rând, consumate mai mult la nivelul textelor de cântece (Alexandru Andrieș, Timpuri Noi) și glumițe (Divertis/Distractis).
Lucrările din Emiratele Arabe ale arhitecților din echipa coordonată de profesorul Cornel Dumitrescu (pe atunci rector al Institutului de Arhitectură) pe la jumătatea anilor optzeci au fost exemple de sincronie "istoricistă". Hoteluri amintind de șoimul șeicilor, palate de emiri, blocuri fantasmagorice - toate erau defulări întru modernism târziu și postmodernism ale arhitecților tineri. Între aceștia baletau cel mai vizibil Dinu Patriciu și Romeo Simiraș, Viorel Simion, Petre Ciută, Francisc Echeriu.
În plan teoretic, ecourile celor întâmplate pe plan mondial răzbăteau în paginile revistei Arhitectura (bunăoară, sub chipul serialului despre contextualism produs de Dorin Ștefan, sau a prezentării unor realizări recente). Revistele de la American Library, unde puteai da de Jencks, Collin Rowe și Blake, umpleau fragmentar "găurile negre" din informația noastră despre postmodernism, cu condiția să riști să-i treci acesteia pragul, gest pe care prea puțini l-am cutezat.
Or, poate nu este întâmplător că tocmai din provincie au venit semnale anii optzeci că are loc o "schimbare la față": timidă, epidermică, săracă, dar schimbare totuși. Degrabă însă a devenit evident că "postmodernismul" românesc nu are legătură, alta decât "fațadismul", cu discursul vestic și că distrugerile din centru nu vor avea drept consecință experimente arhitecturale de anvergură.
Atenția trebuie distribuită atunci când cercetăm arhitectura românească: ea fi-va adresată și evadărilor din plasa modernă, nu doar postmodernismului. Acesta din urmă este atât de fragmentar și de disipat, încât munca detectivistic-hermeneutică a aflării și explicării sale are de revelat întregul context care l-a făcut posibil. Suntem interesați în special de modernii care nu respectă jumătatea din "dreapta" (i.e. după 1960) a schemei propuse mai sus, adică succesiunea esteticilor - orchestrată oficial - în ordinea enumerată. De asemenea, e de analizat "relaxarea" produsă în construcții în special în anii optzeci, când detalii și elemente de vocabular late-modernist și chiar postmodern au putut pătrunde în arhitecturile marginale, în vreme ce la vârf începuse procesul de edificare a "noului centru civic".
Cele spuse până acum ne sugerează deja un posibil răspuns unificator: există abateri de la modernism în arhitectura românească post-stalinistă (i.e de la stilul internațional, funcționalism liric sau de tip Bauhaus). Ele se prezintă atât sub forma unor "alterări" ale "esteticii" oficiale est-europene post-hrușcioviene de către înșiși oficialii români - arhitectura "cu specific național" și cea a "noului centru civic" bucureștean - cât și devieri punctuale. Ele nu au luat forma unei fronde deschise sau a unui discurs alternativ (precum în cazul arhitecturii organice ungare), fiind de fapt "accidente" fără semnificație în consistența discursului oficial. Produse prin complicitatea necesară a câte unui lider județean sau, ceva mai consistentă, a "delfinului" Nicu Ceaușescu și/sau a "curții" sale UTC/UASCR-iste, aceste edificii făceau oficiul de supape, în felul în care erau îngăduite "șopârle" în texte literare bine temperate, ale autorilor "de curte".
Dincolo de discursul adumbrit de ideologie, a existat o arhitectura paralelă: fragmentară, periferică, obsedată de frumusețea formelor mai mult decât de orice formă de frondă, explicită sau nu. Casele pentru tineret realizate de Dorin Ștefan, Viorel Simion, Petre Ciută - în genere, de echipele de proiectare coordonate de profesorul Emil Barbu ("Mac") Popescu - sunt exemple de vocabulare atipice pentru timpul și geografia în care au fost construite. Ele sunt produsul unui cosmopolitism eclectic, fiind relativ contemporane cu experimente vestice, chiar dacă mereu secunde în raport cu acestea. Louis Kahn[i]; metabolismul japonez (vizita lui Kisho Kurokawa la București a fost un triumf); Stirling și Meier; contextualismul și Mario Botta; neo-raționaliștii și arhitectura high-tech - tot acest amalgam de referințe a făcut la vremea lui șarmul unor arhitecți din școală, precum Zoltan Takacs, cel mai curtat și imitat profesor de la Mincu din ultimii douăzeci de ani. Eclectismul late-modern a fost însă lipsit de o agendă contestatară, alta decât implicitul refuz al uniformității oficiale. De asemenea, casele bune ale ultimelor două decenii nu sunt explicate de context, dimpotrivă: ele sunt adeseori eforturi personale, pliuri ale autorității, omisiuni și abateri de la normă.
Frații Hariton, Alexandru Beldiman, Radu Radoslav, Florin Biciușcă, Viorel Hurduc, Cristian Severin, Andrei Vlad, Șerban Sturdza, Vlad Gaivoronski și Ioan Andreescu sunt doar câțiva dintre autorii și/sau șefii de proiect ai unor proiecte și lucrări realizate unde volumetria devine relativ complicată. Pe fațadele (mai) consistent decorate apar, timide, coloane, arce și frontoane "postmoderne". Modificarea se menține însă la nivelul decorației (însăși apariția ei a fost un semn de schimbare), a formei balcoanelor și nu a chestionat niciodată modul în care se făcea urbanism sau caracterul monolit, monobloc, al edificiilor și al fațadelor/ecran ale ansamblurilor de locuințe (Știrbey-Vodă, Tei, 1 Mai). Un număr târziu din Arhitectura celebra o fațadă laterală (arh. Hurduc) a unui ansamblu de locuințe de pe 13 Septembrie (la parterul căruia se află astăzi Sexi-Club). Părea o realizare cu totul triumfală prezența a două ferestre semicirculare, a unui balconaș și el curb pe un fronton altfel orb ori a cărămizii aparente pe întreg complexul. De fapt, fațada principală era rigid-simetrică, scoasă din jocuri de balcoane lungi. "Postmodernismul" se mulțumea cu propria sa condiție marginală: detalii izolate pe o fațadă laterală.
În condițiile date, faptul că se puteau extrage bani din devizele sărmane pentru finisaje și fațade părea cu totul extraordinar. Suprafețele fuseseră oarecum mărite, după ce șeful regimului anunțase o relaxare a crizei de locuințe și un nou ideal: locuitorul și camera lui până în 2000. În aceste condiții, s-au putut proiecta și partiuri mai elaborate decât secțiunile-tip de până atunci, mărindu-se totodată suprafețele locuibile. Au rezultat blocuri cu o volumetrie care ieșea din standardele prefabricării și care, într-un chip straniu, consunau cu o întoarcere la neo-"realismul socialist" al "noului centru civic", deși făceau evident parte dintr-o cu totul altă epocă stilistică. Ce vreau să spun? Există mărturii că, proiectând centrul civic, unii arhitecți - dintre cei mai valoroși - au dorit să producă, de fapt, postmodernism istoricist. Părea că regimul poate fi manipulat în acest sens: dorea referințe și citate de prestigiu din trecut? Prea bine. La fel proceda deja în epocă Ricardo Bofill. Unii proiectau cu albume Bofill pe planșetă, spre documentare.
O defilare de bofill-isme, krier-isme și alte idiomuri ale deceniului postmodern și-au dat mâna în acest "concurs" pentru noul centru civic. Nu știu dacă și unde se mai găsesc planșele acestor concursuri interne succesive, pentru fiecare variantă de edificiu și chiar pentru fiecare sală. În 1984 sau 1985, d-l Patriciu ne-a prezentat diapozitivele concursului, accentuând, cum e și normal, pe propunerea echipei d-sale. Proiectaseră întregul bulevard al Victoriei Socialismului ca pe un omagiu adus postmodernismului "hard&heavy": Egiptul antic, Palladio și termele lui Caracalla se întâlneau pe aceeași fațadă. Nici nu vreau să-mi închipui ale cui statui ar fi fost cele - zeci! - de pe aticurile bulevardului, dacă se accepta această variantă.
Exemple de la Marne-la- Vallée răsăriseră peste noapte pe planșetele românilor care își disputau onoarea de a construi peste ruinele Bucureștiului istoric, într-o frenezie demiurgică și, conform Ancăi Petrescu, "faustică", de a se nemuri, înlocuind Bucureștiul istoric cu propriile capodopere. Era o oportunitate nemaiîntâlnită de la Carol II încoace, aceea de a preschimba din temelii fața Bucureștilor. Era șansa de a zidi un București postmodern, cea mai amplă intervenție de acest fel din Europa. Mulți arhitecți străini care au văzut ansamblul chiar au dat acest verdict. Culpa demolărilor îi va fi aparținut lui Ceaușescu; de altfel, se știe că dictatura prilejuiește arhitecților asemenea bucurii nemăsurate. Nu făcea la fel și Mitterand? În schimb, faima noilor edificii va fi aparținut în veac creatorilor lor.
Părea că, într-un fel cu totul neobișnuit, arhitectura o (putea) duce mai bine decât restul artelor și decât societatea. Ba chiar, arhitectura părea să devină o artă-fanion, așa cum mai fusese odinioară sub dictaturi. Facultatea deja se considera un bastion al "liberalismului", deși nu justifica prin multe acest renume. De fapt, se consuma amintirea epocii anterioare, a rectoratului lui Ascanio Damian și se pleca (de tot) în excursii "de studii" în vest prin eforturile personale ale d-lui Emil Barbu Popescu, pentru că altfel atmosfera "optzecistă" era înghețată. Când am cerut să putem participa la jurizarea proiectelor noastre (care se petrecea într-o conspirativitate totală), spre a le susține, am fost aspru admonestat de profesorul fost șef al anului: cum îmi permiteam un asemenea atac la autoritate? Iar la primirea în partid (cu două luni înainte de revoluție...) am fost criticat pentru "abuzul" - lipsit, nu-i așa, de discernământ - de limbaje "la modă" (citește postmodernism) de către fostul meu îndrumător din anii doi și trei.
Școala era de fapt avanpostul unor înfruntări acute între generații, transformate în bătălii "stilistice". Întreaga autoritate instituțională era pusă în joc pentru a împiedica penetrarea discursului modern. În școală mai existau dinozauri staliniști - cu colții smulși, dar încă activi. Profesorii erau "șaizeciști", așadar moderniști hard core, ceea ce se datora mai puțin vreunei convingeri intime, cât practic neputinței de a proiecta altfel în România, la acea dată. Asistenții îi trădau, cochetând cu stilurile de ultimă oră, culese de prin puținele reviste ce mai treceau granița. Nu erau asistenți prea tineri, pentru că nu se mai făcuseră angajări în învățământul superior. De aici o importantă falie generațională camuflând (și) tensiuni estetice. Fiind student între 1984 și 1990, am prins în plin breșa postmodernă și stingerea ei în deconstructivism după 1988. Atunci, la serile de arhitectură din Club A, Dorin Ștefan și Viorel Hurduc ne arătau imagini din Paris: concursul pentru Tete Defense (unde numărul participărilor românești îl eclipsase pe cel al americanilor și japonezilor), parcul La Villette, proiectele lui Bofill. Cei care se (mai) întorceau din excursiile organizate de dl. Emil Barbu Popescu în vest aduceau și ei diapozitive în club, așa după cum o făcea un răsfățat al propriei biografii, atunci-asistentul Sorin Vasilescu. Le priveam cu un soi de religiozitate râvnitoare.
A cocheta cu "ultima modă" din vest era o etichetă infamantă, pe care am purtat-o cu mândrie ocultă, ca pe o stea galbenă. Profesorii, unii, erau vigilenți în a ne interzice coloanele roșii, citatele istoriciste, ironiile, deși asistenții le erau postmoderniști. Dinu Patriciu ne prezenta lucrările sale pentru Emiratele Arabe și propuneri pentru bulevardul Victoria Socialismului, calchiate după Ricardo Bofill sau Leon Krier. A fi postmodernist era o dulce subversiune, în care ne scufundam cu frenezie, riscându-ne notele la proiectare și, deci, repartițiile. Mai pâlpâia încă faimosul "Club A", unde "se" mai întâmplau - pe post de supapă - tot felul de mici ieșiri din rând, consumate mai mult la nivelul textelor de cântece (Alexandru Andrieș, Timpuri Noi) și glumițe (Divertis/Distractis).
Lucrările din Emiratele Arabe ale arhitecților din echipa coordonată de profesorul Cornel Dumitrescu (pe atunci rector al Institutului de Arhitectură) pe la jumătatea anilor optzeci au fost exemple de sincronie "istoricistă". Hoteluri amintind de șoimul șeicilor, palate de emiri, blocuri fantasmagorice - toate erau defulări întru modernism târziu și postmodernism ale arhitecților tineri. Între aceștia baletau cel mai vizibil Dinu Patriciu și Romeo Simiraș, Viorel Simion, Petre Ciută, Francisc Echeriu.
În plan teoretic, ecourile celor întâmplate pe plan mondial răzbăteau în paginile revistei Arhitectura (bunăoară, sub chipul serialului despre contextualism produs de Dorin Ștefan, sau a prezentării unor realizări recente). Revistele de la American Library, unde puteai da de Jencks, Collin Rowe și Blake, umpleau fragmentar "găurile negre" din informația noastră despre postmodernism, cu condiția să riști să-i treci acesteia pragul, gest pe care prea puțini l-am cutezat.
Or, poate nu este întâmplător că tocmai din provincie au venit semnale anii optzeci că are loc o "schimbare la față": timidă, epidermică, săracă, dar schimbare totuși. Degrabă însă a devenit evident că "postmodernismul" românesc nu are legătură, alta decât "fațadismul", cu discursul vestic și că distrugerile din centru nu vor avea drept consecință experimente arhitecturale de anvergură.
(va urma)
[i] Vezi de pildă interviul luat de Radu Drăgan lui Viorel Simion în Arhitectura 6/1987, pp. 26-38, unde numele lui Kahn revine cu obstinație.