"Cea mai amplă intervenție postmodernă din Europa"? Bulevardul "Victoria Socialismului" și "Casa Republicii" sunt produse ale aceluiași tip de intervenție urbană care își propunea să "raționalizeze", să monumentalizeze orașele, dezvoltate organic[i], ale Europei. Aceste artificiale implanturi urbane în țesuturile medievale sunt de găsit, după proiectele utopice ale Revoluției franceze și ale iluminismului de pretutindeni, cu precădere în Europa interbelică. Orașe importante ale Italiei, incluzând Roma, apoi Berlinul, Moscova (1935) și Bucureștiul însuși (1932-35) sunt "monumentalizate" în planuri și - parțial - chiar în realitate. Planul pentru București prevedea configurarea unui nou centru civic. Unde? Pe Dealul Arsenalului, adică exact unde mai fusese propus în 1935[ii].
Procedeele de compunere - colajele de elemente clasice / eclectice, citate[iii] cu funcție evocatoare / estetică[iv], simulacre, elogiu al fațadei urbane[v] - sunt, fără tăgadă, analoage celor celebrate de arhitectura postmodernă. Lipsesc însă ingrediente esențiale: ironia, dublul codaj, indicațiile de cod prin care să ni se facă cu ochiul asupra concesiilor kitsch menite să flateze cultura de masă. Ansamblul este scrobit, vrea să fie luat în serios, ca activisto-securiștii cu costume negre, pline de mătreață pe umeri și ciorapi albi, de bumbac, în pantofi cu ciucurași. Umorul e aici involuntar, ironia aparține criticilor și nu autorilor; interpretării, nu creației. Robert Venturi a analizat eșecurile edificiilor monumentale moderne, care vor să "vorbească" printr-un vocabular inadecvat. El le numește "dead ducks". "Noul centrul civic" bucureștean este o astfel de rață moartă; din nefericire, după pilda piticului sovietic, este cea mai mare din lume...
Palatul care, împreună cu zona sfârtecată dimprejur, a făcut obiectul concursului de arhitectură "București 2000", și-a schimbat după revoluție denumirea, devenind copilul drag al parlamentarilor. Rezultatele concursului au toate șansele să nu le facă acestora nici o impresie. Dimpotrivă. (Nu doar) ei cred, peste diferențele de politichie, că avem de-a face cu o expresie a geniului constructiv al poporului daco-roman. "Casa Republicii" este însă și un smash-hit internațional. Această arhitectură are succes nu doar la noua burtă-verzime (nunți, botezuri), cât și la caracuda diplomatică (simpozioane, conferințe).
Fostul centru al puterii absolute a devenit, pe o rută ocolitoare, exact ceea ce nu trebuia, adică edificiul absolut al noii puteri. Retușurile sunt epidermice: în fosta sală "România" (acum Cuza) avem o sală de concerte oficiale; în "talpa casei" s-a deschis o galerie de artă care are la intrare, drept colonadă de atlanți, șiruri dese de luptători antitero; caracterul oficial al edificiului este cultivat mai departe prin manipularea spațiului interior și a simbolicii identitare colective. Dacă președinția s-ar muta acolo, testamentul urban al lui Ceaușescu s-ar împlini de tot. Faptul că nu s-a permis punerea în discuție a funcțiunii Casei Republicii (devenită Palatul Parlamentului) în cursul competiției pentru "rescrierea" zonei este, în sensul celor de mai sus, cel mai bun exemplu.
Concursul internațional de urbanism "București 2000", cel mai mare organizat vreodată în România, are deja propria istorie. Sute de hectare din partea sudică a centrului capitalei, cea asupra căreia s-a intervenit cu brutalitate în anii optzeci, își așteaptă montajele financiare care să facă posibile construcțiile gândite de Meinhard von Gerkhan. La fel ca la Defense (cartierul experimentelor arhitectural / urbanistice din Paris), în urma - și pe baza - unui plan director obținut prin concurs, zona din țesutul urban, azi sfârtecată, s-ar putea regenera în câteva decenii. Ferirea de intervenții a Casei înseși, condiție cerută de oficialii vremii, a viciat însă în esență rezultatul final, dovedind astfel încă o dată opinia lui Speer, potrivit căreia arhitectura poate fi manipulată prin datele de temă[vi].
Restructurarea zonei a figurat pe agenda Uniunii Arhitecților încă din 1990. În 1991 s-a organizat chiar un concurs național de idei asupra zonei Casei Poporului. Ideile prezentate atunci sunt încă interesante, chiar și acelea a căror aplicare rămâne pe veci o utopie. Și, mai presus de orice, merită citate aici pentru că sunt eminamente poststructuraliste.
Preluarea casei de către copii și pictarea ei în fel și chip - grafittizarea unei arhitecturi pompoase, la fel ca în orașele americane - a fost una dintre soluțiile menționate. Pseudo-jurnalul "Mâine", editat pentru concurs de arhitecții Florin Biciușcă și Dan Adrian, anunța rezultate unui "referendum național", în cadrul căruia 85% din populația României decisese că edificiul este "frumos". Ca urmare, se dădea un decret în acest sens. Reluarea simbolică a Dealului Arsenalului, prin transformarea locului într-un tumul-mormânt al casei lăsa la suprafață doar ultimul ei registru. Desigur, casa ar fi urmat să fie în continuare folosită, ca un bunker subteran. Este practic imposibil de gestionat spațiul la suprafață fiind, deci e greu de imaginat cât ar fi costat îngroparea celor peste 18.000 de metri pătrați. Un alt proiect propunea acoperirea fațadei edificiului cu un uriaș triunghi de sticlă. Ce reieșea, în afară de mascarea hidoșeniei din spate, era lămuritor: Marea Piramidă din Micul Paris. Trimiterea la piramida lui I.M.Pei din curtea Muzeului Louvre era străvezie. Premiul cel mare a fost luat însă de o deconstruire a zonei, a cărei arhitectură să fie din nou traversată/spintecată de străduțele de mai an.
Din nefericire, toate acestea sunt intervenții punctuale și eminamente "utopice", care nu rezolvă problemele funcționale ale zonei: circulațiile, spintecarea țesutului stradal, falia între existent și propus. De asemenea, nu s-a răspuns încă imposibilității de a termina vreodată edificiul altfel decât superficial. Liderii parlamentului, îndrăgostiți de el, continuă să pompeze sume importante în finisare. Deschiderea uriașei galerii de artă dinspre Izvor face parte din acest program. Inaccesibilă și altcuiva decât elitei puterii și a banilor, galeria este însă privată de rostul său. La fel, restaurantul parlamentar, unde se pot organiza nunți și botezuri. Astfel, casa devine reper privilegiat al ritualurilor de trecere, ceea ce ar trebui să devină un subiect de reflecție pentru antropolog.
Optimismul bine temperat, pe care organizatorii îl afișează în privința rezultatelor concursului internațional de urbanism "București 2000", are îndreptățirea sa. Proiectul final este suficient de inteligent și de flexibil pentru a putea acomoda viitoare pulsații ale centrului. Deși păstrează casa în sine neatinsă - probabil o gafă a temei și, mai ales, a judecății juriului - există în proiectul lui von Gerkhan datele pentru o disipare a caracterului de condensator ai vectorilor vizuali spre casă, privită acum mereu din perspective care o flatează. Vitalitatea cu care chiar acum se schimbă fața bulevardului ne putea sugera însă o altă ieșire din marasm. Mai bine sau mai rău, dar, oricum, inevitabil, proprietatea își individualiza propria sa felie din tortul totalitar. Un fenomen general de virilitate pseudo-vernaculară[vii] se petrecea deja, ștergând urmele "victoriei socialismului" de pe fațade, înlocuindu-le cu marmură, granit (sau imitația lor), aer condiționat și reclame-ecran.
Soluția - postmodernă! - părea să fie de găsit tot în Disneyland și Main Street, americane, dar anume sub chipul întrevăzut de Robert Venturi în Learning from Las Vegas. Pentru acesta, butaforia urbană - arhitectura ca adăpost decorat cu simboluri, cu fațade-semn - este mărturie a vitalității civilizației urbane. În definitiv, arhitectura bulevardului încriminat este una de lipscănie, la o scară gigantescă însă. Asumarea condiției de "mahala" în chiar inima istorică a capitalei îi putea însă aduce acesteia salvarea. Tot ce este astăzi kitsch, odată împins dincolo de limitele agresivității sale, poate fi îmblânzit și poate deveni pitoresc prin operații simple, pe care le putem învăța de la exemplele amintite mai sus. Aveam în oraș un posibil Disneyland comunist. Trebuia coborât la minimum profilul de Edificiu Absolut al Casei Republicii, multiplicând centrii de interes ai zonei, distrugându-i atractivitatea politică și subminând simbolul totalitar din imaginarul colectiv național. Cu adevărat - abia atunci când va fi căpătat consistență - ar fi putut deveni un succes postmodern: comerț, entertainment și, se înțelege, cultură de masă. Care era funcțiunea optimă pentru Casa Republicii? Un uriaș casino: "Caesar's Palace", cu adăpostul anti-atomic transformat într-un safe monumental.
Cele două piețe, cea din fața "casei" și Unirii, puteau fi siturile unor simpatice Luna-Parks, în care, la ieșirea din MacDonalds (de nelipsit într-un asemenea peisagiu), copiii să alerge pe roller-coaster, caracatițe - orgii de lumini și reclame. Coloane roșii, capitele verzi și albastre, Coca Cola și turnuri. Părea un peisaj prea "apocaliptic"? Nu, pentru o lipscănie. Nu, pentru București. Și iată de ce: transformările "chirurgicale" prin care capitala României trece din vreme în vreme sunt aproape mereu radicale. Secolul trecut, cutremurele și incendiile au înlocuit aproape toate edificiile importante de dinainte, cu excepția lăcașurilor de cult. În studiul său București - un oraș între est și vest, regretata cercetătoare Dana Harhoiu vorbește despre acest martiraj al propriei noastre memorii urbane. Astfel, deși prima mențiune documentară datează de la 1459, cele mai vechi edificii existente sunt ridicate după jumătatea secolului al șaisprezecelea. Opera urbană a regatului, care a "eclectizat" centrul Bucureștilor, este edificată pe ruinele vechilor hanuri și străzi de târg, medievale. Bulevardul Magheru, care a reprezentat prima axă consistent modernă a orașului (fiind, la acea vreme, o prioritate europeană și ridicând scara orașului patriarhal), a înlocuit la rândul său edificii preexistente. Muzeul Simu, gingașul templu-muzeu, s-a prăbușit pentru a face loc blocurilor gemene de la Eva. Carol II și arhitecții săi plănuiau un București de felul celui tânjit și de Călinescu: eroic, marmorean, neoclasic. Doar timpul a împiedicat transformarea capitalei într-un alt EUR'41 fascist (Espositione universale di Roma trebuia să fie în 1941, dar, din pricina războiului, nu s-a mai făcut - nota autorului).
Această stare perpetuă de "palimpsest" a orașului, de stratificare geologică a vârstelor sale, se manifestă însă și prin lipsa de continuitate a fronturilor construite. Calea Victoriei este un exemplu privilegiat în acest sens. Alternanța de stiluri, înălțimi de cornișe, piețe și scuaruri este cea care conferă caracter Podului Mogoșoaiei. De aceea poate, în fronturile dense ale Budapestei, centrul de afaceri ridicat recent de Buick respectă aliniamentul, înălțimea și registrele vecinătăților neoclasice, chiar dacă este un edificiu high-tech. În același timp, la București pot fi propuse turnuri "americănești", fără legătură cu situl, cu istoria locului, unde? - lângă Ateneu; sau lângă CEC.
Discontinuu, fragmentar, eclectic - centrul bucureștean poate fi definit astfel. Iată de ce un plan director trebuie să șadă la temelia dezvoltării urbane viitoare a zonei aflate astăzi în ruine. Dacă se pot petrece asemenea sfidări într-o zonă constituită a centrului istoric, e greu de imaginat ce s-ar întâmpla, fără o viziune urbană structurantă, acolo unde este azi maidan. Aventura edificării unui centru al anilor de după 2000 este, de aceea, o călătorie plină de riscuri pe tăișul care poate despărți un București sălbăticit, cu turnuri acefale, ca în Hong-Kong sau Singapore, de o capitală europeană articulată, fluidă și inteligentă din perspectivă urbanistică. Mingea trece rapid în terenul politicii imobiliare, financiare, pe care urbanismul o poate pilota doar din profunzime, cu discreție.
[i] Dar undeva, în străfunduri, multe orașe antice și medievale dezvoltate "spontan" au ca matrice scheme geometrice, "ideale" și/sau sacre. Moștenirea romană, asimilată undeva de orașele medievale care au continuat vetre imperiale, poate fi una din cauze. Natura riturilor de fundare și expresia lor urbană pot ajuta și ele. Pentru cercetătorii arhitecturii Bucureștilor, este o surpriză, probabil, concluzia regretatei arhitecte Dana Harhoiu, potrivit căreia Bucureștii sunt un oraș mai puțin haotic decât am fost învățați să credem. Dimpotrivă, se pare că există o dezvoltare concentrică a locurilor sacre împrejurul Dealului Patriarhiei, care, împreună cu "buricul târgului" - Sf Gheorghe Vechi - și cu Mihai Vodă alcătuiesc o matrice triunghiulară a târgului. Bisectoarea acestui unghi cu vârful la Sf Gheorghe Vechi este chiar Calea Moșilor, vechi drum comercial, venind dinspre Moldova.
[ii] Istorii colportate de personajele dramei de atunci ne descriu însă mult mai simplu ceea ce altfel ar fi putut lua cine știe ce abisale întorsături interpretative. Arhitectul Jugurică, la solicitarea lui Ceaușescu de a i se face propuneri pentru un nou centru al orașului, ar fi scos din arhive planul interbelic și i l-ar fi prezentat acestuia. Desigur, diferențele între planul interbelic și gugumănia tragi-comică realizată sunt ele însele dramatice.
Istoria orală ne este de folos în studiul proceselor dindărătul fațadei totalitare; în absența ei se poate cădea în tot soiul de interpretări apocaliptice, precum aceea despre fatalitatea demolărilor în bucureștim devreme ce, pe deasupra ideologiilor, Dealul Arsenalului era vizat pentru un edificiu major. Inutil să mai insistăm aici asupra viciilor interne ale acestei linii de argumentare.
Istoria orală ne este de folos în studiul proceselor dindărătul fațadei totalitare; în absența ei se poate cădea în tot soiul de interpretări apocaliptice, precum aceea despre fatalitatea demolărilor în bucureștim devreme ce, pe deasupra ideologiilor, Dealul Arsenalului era vizat pentru un edificiu major. Inutil să mai insistăm aici asupra viciilor interne ale acestei linii de argumentare.
[iii] Primele blocuri ale "Victoriei Socialismului", cele care țin frontul Pieței Unirii, sunt inspirate, la sugestia lui Ceaușescu însuși, pare-se, de blocul flamboiant al lui Petre Antonescu, din Piața Senatului/Națiunilor Unite. De ce nu s-a optat pentru blocul de alături, al lui Nicolae Cucu, sever și impozant? Să fie doar dorul pentru decor? Mister.
[iv] Anca Petrescu, pet architect al cuplului Ceaușescu, declara cu mândrie că a "salvat" frizele Văcăreștilor, copiindu-le în decorația Casei Republicii!
[v] Planimetria interioară a locuințelor de pe bulevard este relativ independentă față de ritmul golurilor din fațadă. Sunt de găsit ziduri interioare care "bat" în câmpul ferestrelor și multe alte neconcordanțe între interior și exterior.
[vi] "Nu a existat o ideologie a arhitecturii național-socialiste... în final conta doar giganticul... Ideologia era vizibilă în definirea comenzii, dar nu în stil" (Jurnalul de la Spandau). Și urmează altundeva: "În arhitectură singurul lucru nou a constat în definirea comenzii. Când comanda cerea crearea unei mari piețe pentru parade, care trebuie să aibă o anumită lungime pe o anumită lățime, pentru ca un număr de câteva mii, zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni să defileze, iar șaptezeci, optzeci, chiar sute de mii de oameni trebuiau să ia loc in tribune, atunci, natural că acest ordin de mărime era determinat de aspectul politic și ideologic" (în Simetria, primăvara 1995, pp 113-14)
[vii] Parte din arhitectura de după 1990 poate fi încadrată în categoria pseudo-vernaculară. Nu sunt mulți arhitecții care să nu fi flatat copios gusturile îndoielnice ale comanditarilor, noi îmbogățiți. Cu siguranță, deja acești arhitecți nu ar (mai) vrea să le fie atribuite aceste "creații" de vreo viitoare posteritate.