La seminarul internațional Beyond the Wall - Arhitectură și ideologie în Europa centrală și de est, care a avut loc în 1995 la București, Ioan Andreescu, profesor la facultatea de arhitectură din Timișoara, a prezentat situația acelor "palate" țigănești din cetatea sa de baștină. Aceste super-case, cele mai bune dintre ele, sunt replici ale eclectismului de sorginte franceză al secolului trecut, realizate în materiale naturale, edificii ale căror preț se măsoară cu milioanele de dolari. Există chiar arhitecți care s-au specializat în arhitectură clasic(izant)ă, pe care o fac onest și, deci, stimabil.
Argumentul colegului meu era că reședințele de felul acesta sunt, de fapt, manifeste ale unei lumi marginalizate care refuză să-și mai accepte statutul de paria. Ca orice manifest însă, ele sunt excesive. Și dacă s-a dorit ieșire din izolare și excludere, avem acum de-a face cu o izolare la vârful ierarhiei banilor. Cred, deci, că nu este vorba despre semnale "integraționiste", ci de sfidări ale orașului/comunității, prin violarea normei și bunului simț comun acceptat. Nu mă grăbesc să condamn fenomenul, dar nici nu pot să fiu prea "postmodernist" încât să văd în el cine știe ce energie bezmet(n)ică, de aplaudat. De multe ori, implantarea în comunități nețigănești duce la contaminarea negativă a zonelor respective, care sunt abandonate progresiv de cei care nu aparțin etniei în chestie, la prăbușirea valorilor imobiliare și, în timp, la transformarea lor în slums.
Interesant însă este că massele, rrromânii verzi, nu refuză, odată cu miliardarul rrom, și arhitectura lui pompieristică. Dimpotrivă, demonstra Ioan Andreescu, bogați de etnie română își construiesc copii de ipsos și plastic ale palatelor amintite, pastișând în marmură un stil - eclectismul - la rândul său eminamente împrumutat, colat. De fapt aici devine agresiv kitsch-ul arhitectural și nu (necesarmente) la reședințele de top ale rromilor. Infinita oglindire, recesiv-amnezică, a modelului originar, desfigurează și sărăcește semantic o arhitectură menită a declama prestigiul social, sau cel puțin opulența "apropitarului". Acest neo/pseudo-vernacular, cu nimic mai prejos decât cel celebrat de Charles Jencks printre posibilele ramificații ale postmodernismului, face astăzi oficiul de retorică anti-modernă, cea mai violentă vizual, ca relație urbană și cea mai explozivă cantitativ.
Un caz aparte de "postmodernism" (vernacular, pop culture și Disneyland deopotrivă) îl reprezintă Southfork Ranch in Hermes Land. Caz unic în arhitectura românească, dl Ilie Alexandru, patronul oficial al grupului de firme Hermes, sponsoriza telejocul Robingo și "catedrala" ortodoxă locală (care are, în consecință, hramul Sf Ilie), arunca din trăsură cu portocale de Crăciun, cumpăra computere școlii unde învață unul din pruncii săi și renova maternitatea unde i se năștea un copil. Dar productul cel mai spectaculos al spiritului său magnanim și benefactor, pentru care nici un studiu serios privind arhitectura contemporană românească nu trebuie să îl ocolească de acum înainte, este Hermes Land, complexul post-apocaliptic din coasta Sloboziei. Aici coexistă o replică a Southfork Ranch-ului[i] din saga familiei Ewing (însăși un product al postmodernității) cu un peisagiu artificial din care nu lipsesc castele medievale, arteziene, case-pagodă țigănești și o replică a Turnului Eiffel! Contra unei taxe modice, oricine poate vizita acest ansamblu hollywoodian. Locul are, așa cum se cuvine, mare succes de public: se vorbește despre două milioane de vizitatori pe an, dar cifrele, fiind ale proprietarului, îi sunt probabil pe potrivă - exagerate adică.
Dacă dorim să contemplăm ceea ce nu i-a reușit lui Ceaușescu - o intervenție postmodernă majoră (dar de un postmodernism, să ne înțelegem, provenit din interpretarea post-factum și, mai ales, deloc ironic), care să singularizeze România drept loc al unui Ierusalim butaforic - nu în centrul Bucureștilor trebuie să o căutăm, ci lângă Slobozia.
În chip de concluzii
Răspunsul la întrebarea dacă există un postmodernism arhitectural românesc nu este ușor de dat, fiind de fapt polimorf, echivoc și complex-contradictoriu - ca postmodernismul însuși. Nu putem răspunde fără să nuanțăm (efeminăm?) de îndată afirmația. Probabil că trebuie să ne gândim, odată ajunși la concluzii, câtă dreptate avea Farfuridi în chestia revizuirii constituției.
Iată câteva răspunsuri posibile: a) Poate fi identificată, am încercat să demonstrăm mai sus, o arhitectură modernă atipică și una ne-modernă. Caracterul atipic al acestui modernism este dat fie în raport cu fenomenul internațional (arhitectura cu "specific național"), fie în raport cu mainstream architecture din interior: edificii unicat cu ecouri late-moderniste și postmoderniste. b) Nu am avut un discurs critic manifest, explicit, la adresa modernismului, a felului în care acesta s-a manifestat în spațiul ex-comunist. c) A existat un deceniu "postmodern" în școala de arhitectură, practic coincizând cu fenomenul mondial însuși, deceniu marcat de figurile unor arhitecți - atunci - tineri (Dorin Ștefan, Alexandru Beldiman, Dinu Patriciu, Viorel Hurduc, Florin Biciușcă). d) Ceea ce are aparență postmodernă, sau este constituit prin procedee comune cu ale fenomenului postmodern nu aparține de fapt postmodernismului: "noul centru civic". Potențialul existând însă, el poate fi recuperat pentru postmodernism, prin procedee pe care intervențiile fragmentare ale noului vernacular asupra bulevardului "Victoria Socialismului" ni le pot sugera. e) Suntem spectatorii unui virtual Disneyland comunist care se actualizează în Bărăgan. f) Dimpotrivă, ceea ce nu "pare" a fi postmodern - arhitectura pseudo/neo-vernaculară, de la palatele etnicilor rroma la Hermes Land (Slobozia) și de la locuințe ale noilor îmbogățiți, biserici noi, la unele dughene straniu-flamboiante, are gene comune cu postmodernismul american: efemeritate perenă (fațada/afiș, decor butaforic), simulacru (granitul-din-ceramică, gresia-din-linoleum, marmura-din-stuc), eclectism nostalgic.
[i] Scrisa de pe poarta de la șosea este savuroasă: "Southfork Ranch in Hermes Land"; adică, nu mai suntem în chaos, ci într-un loc anume, delimitat, salvat din "teritoriul național" generic, cu atribute proprii și cu o identitate pregnantă: Hermes Land.