Postmodernismul românesc: un epilog

Cred că serialul dedicat postmodernismului din România merită un epilog la zi: ca și modernismul, mult mai longeviv în feluritele sale formule de supraviețuire, postmodernismul a primit injecții booster, cum se spune acum, din multe direcții. În primul rând, capitalismul și-a reciclat, aici, ca peste tot în răsărit, formulele comerciale cu retorica lor kitsch; văzusem deja întâmplându-se acest lucru la Budapesta, în 2000, unde până și foarte sobrul și deștept proiectatul Westend City Center are intrările proiectate într-un soi de gulaș hi-tech, în relație și cu fosta gară adiacentă. Iar celelalte malls erau dezlănțuit postmoderniste. După, mult după, au apărut și la noi și, cum se întâmplă cu undele departe de epicentru, sunt mai ample, dar mai fără vlagă. În plus, sunt mai ieftine ca în vest, în toate sensurile termenului, și au pârjolit în București teritoriile perimetrale, acolo unde au folosit structurile fostelor... circuri ale foamei, cum expresiv le-a denumit gura lumii înainte de 1989, dar și unde sunt structuri noi, zise de hypermarket (magazin universal, pesemne, era o sintagmă compromisă).

Mulți s-au încercat în late modernism după 1989, imitând pe Richard Meier sau pe Christian de Portzamparc la Suceava sau la Râmnicu Vâlcea, dar fără panourile glazurate cu porțelan ale primului, respectiv fără grația morfologică post-corbusieriană a celui de-al doilea, ci trăgând carouri în tencuiala câte unei filiale de bancă. Pentru că băncile au avut bani și băncile au fost motorul arhitecturii urbane după 1989, până la prăbușirea lor deliberată (Bancorex, Bancoop, BIR șamd, ejusdem farinae). De reușit, au reușit puțini, precum Dorin Ștefan cu acum dispăruta sa bancă din Bd. Ghencea, dar și cu centrul Oromolu (dsba.ro/oromolu-office-building), sau, mai recent chiar, Vladimir Arsene cu Ambasada Kuwaitului, amplasată, pilduitor, fix în coasta fostei reședințe a cuplului Ceaușescu din Bd. Primăverii (hanuala.ro/proiecte/2020/211/01m.jpg). Și să nu uităm clădirea MARe, reconstruirea, de către un eminent architect de origine libaneză, Youssef Tohme (cu firma sa YTAA), cu un nivel mai sus, în aer, a unei vile în stil mauro-florentin / mediteranean, care a fost locuită și de Ana Pauker (igloo.ro/maremuzeul-de-arta-recenta-o-noua-memorie-a-locului).

Spirit ludic, dar nu ironic. Decât, poate, ca ironie a istoriei, ca în cazul ultim? Nu știu. Ce știu este, însă, că postmodernismului încă i se suflă în pânze dinspre consumism, advertising și pop culture care au măturat, ca un tsunami, biata noastră țară. Văzând că e de ales între circurile foamei, cu cupole de Sfânta Sofia sub care se vindeau morcovi ofiliți, iar în subsol se pregăteau fabricile de mâncare (produse tip Gospodina, cum le denumea propaganda lui Ceaușescu) și circurile foamei pavoazate în mall American, trebuie înțeles, mă tem, că, de fapt, nu există o opțiune reală.

Sau, poate da? Am văzut proiecte de malls abandonate și, acum, convertite în locuințe sociale. Asta în SUA. La noi, zisa Casă Radio, oricum mutilată și, cred, compromisă de vreme pentru a mai fi folosită în scopul inițial, tot așteaptă convertirea în... mall...?