Puglia se definește prin excelență ca un ținut ce poartă marca și strălucirea trecutului. Aici, vechiul și noul nu sunt integrate ca în marile metropole, trecutul se auto-izolează și se păstrează pe cât posibil în dimensiunile și aromele sale autentice. Chiar și orașele mari ale Pugliei se concentrează în jurul centrelor lor istorice, unde oamenii încă mai trăiesc în locuințe medievale cu balconete din fier forjat și tavane înalte până la cer. Printre zidurile albe trece cu greu o mașină, alteori e loc doar de un om - (când casele de peste drum sunt unite prin sfori pe care mai atârnă așternuturile albe). Zona modernă a marilor orașe înconjoară pe mai multe nivele cetatea, lăsând senzația unor lumi paralele ce coexistă într-o armonie ce ține de spiritualitatea unei națiuni care știe să-și onoreze și păstreze valorile.
Pământ bătrân și cotropit de valuri migratoare, de la musulmanii sarazini, la turci, la pirații Africii de nord, Puglia își desfășoară zilnic, în pace, somnul de după-amiază, pentru a prinde puteri pentru efervescenta viață de noapte. După-amiezile, timp de câteva ore totul este mort: magazinele, bisericile, restaurantele, iar parcările funcționează în acest răstimp de siestă pe gratis. Cutreieri ca un lup înfometat, bineînțeles, pentru că restaurantele se deschid abia după șapte și jumătate - dar vor rămâne deschise până la miezul nopții.
Dintre toate, Gravina de Puglia bate toate recordurile. Pare cel mai obosit oraș, dormind fără vise între orele unu și cinci ale amiezii. Dintr-odată, un oraș părăsit ți se înfățișează ca o călătorie în timp. Dintr-o piațetă medievală, înaltă, se deschide în vale un peisaj crepuscular în forme și nuanțe islamice: acoperișuri-cupole și ferestre în arabesc. O lume orientală se strecoară de sub pământ ca o poveste misterioasă a Șeherezadei. Ai schimbat perspectiva și imaginea dispare ca o Meccă îndepărtată, te întorci confuz între zidurile patinate ale orașului vechi, ca și cum ai fi zărit o himeră.
Pe măsură ce străbați Puglia de la nord la sud, distinsele catedrale și biserici romanice ce abundă peste tot renunță la roba lor simplă și austeră și îmbracă forme tot mai baroce, uneori îmbinate cu un gotic târziu, compozit. Mai cu seamă în orașele marine, fragmente de fresce bizantine, obiecte de cult, motive și forme orientale împodobesc deopotrivă bazilicile într-o armonie estetică ce conferă grație și specificitate acestor monumente. Sincretismul estetic se alătură multiplelor culte, lăcașurile sfinte servind adesea deopotrivă bisericii creștine ortodoxe și catolice, mai ales atunci când se află sub egida Sfântului Nicolae - sanctificat înaintea schismei. Deschise la vecernie, ai privilegiul de-a audia muzică gregoriană, alteori se aud înălțătoarele orgi sau asiști la o slujbă în limba rusă (Bari, San Nicola). Puglia e plină de bazilici ce poartă numele Sfântului Nicolae, alături de cel al Fecioarei Maria. Diversitatea arhitecturală a bisericilor Pugliei se impune în structuri arhetipale definite de ariile geografice și de considerente istorice. Fațadele sunt aparent stereotipe, în timp ce configurațiile interioare vin cu o variație ce depinde de dimensiunile monumentale și perioadele în care au fost restaurate sau reconstruite.
Printre cele mai spectaculoase zone ale Pugliei notăm Alberobello - patria trullilor, acele locuințe de calcar, fără tencuială, cu acoperișurile conice și ascuțite, locuite odinioară de agricultori sezonieri. Istoria lor începe în secolul al XIV-lea, când contele de Acquaviva propune acest design frust și economic pentru lucrătorii săi, spre a fi ușor dărâmate în cazul unor inopinate inspecții ale funcționarilor regali, perceptori de taxe. Își află apogeul în secolul al XIX-lea, când largi teritorii de trulli se înalță pe întinsele plantații de măslini, migdali și viță de vie ale regiunii. Alberobello se remarcă printr-un sătuc de trulli - un gen de Muzeu al Satului - ocupând o colină întreagă: Rione Monti deschide o lume de basm, o pădure de căsuțe cu zidurile rotunde alb-imaculate și acoperișurile - coif, grizonate, unele purtând câte un ciucure alb în vârful lor țuguiat. Ele servesc drept magazine artizanale, mici muzee sau moteluri pentru turiști.
Ȋn vârful colinei, o biserică trullă - San Antonio - urmărește în alte dimensiuni același tip de arhitectură. Câteva încăperi boltite și o mică sobă - bucătărie, uneori chiar și o mică mansardă pentru oaspeți, fiecare cămăruță cu cozorocul ei constituie structura unui trullo tradițional. Rătăcind pe ulițele pietruite din Rione Monti, te simți în țara lui Oblio - multi-cefală, considerând că fiecare trullo are cel puțin doi sau trei țugui. Ȋn drum spre Alberobello, treci prin Locorotondo, țara măslinilor. Trulli se ivesc din loc în loc pe marginea drumului în acest spațiu arhaic în care localitățile poartă nume compuse, primitive, ce definesc geografia și particularitățile peisajului: Locorotondo (ținutul rotund), Alberobello provine din latina medievală (Silva Arborelli). Locorotondo nu are pretenții istorice, dar este pitoresc prin casele sale cochete cu balconete și ziduri albe în care sunt încastrate ghivece de flori.
La Trulli Caroli ajungi prin tunele deschise de ziduri albe - loc pentru o singură mașină - ce străbat hectare de teren cultivabil. O curte artistică cu un cuptor vechi și ceramici împrejmuiește o casă geometrică cu etaj și un veritabil trullo de la 1900 cu patru conuri. Proprietarii, tatăl și fiul Caroli închiriază acest spațiu pitoresc împrejmuit de nesfârșite livezi de măslini. Cei doi fermieri - care nu mai fraudează taxele! - muncesc din greu scuturând măslinii în plasele colorate întinse la baza lor. Sosesc pe rând diminețile cu micul dejun "turistic" în Daciile lor voluminoase, de care aparent sunt foarte mulțumiți.
Livezile de măslini mărginesc cu grație drumurile Pugliei. De-o parte și de alta a șoselei, cu ochii neadormiți și iscoditori ai lui Argos - ce-o păzește pe nimfa Io, transformată în junincă, priponită de măslinul sacru - fructul negru și pârguit te privește ademenitor. La apus, soarele marin al Pugliei se insinuează printre crăcile contorsionate în arce pastelate de lumină. Te închipui în Yume (Vise, Akira Kurosawa, 1990) , alergând prin tabloul Livada de măslini a lui Van Gogh. Te oprești la măslinul "de lângă drum și fără gard" să-i deguști rodul, dar dezamăgirea e mare. Fructul negru ce "arde" - precum la Beniuc - în lumina crepusculară se dovedește foarte amar, necomestibil. Afli la "Trullo Caroli" că măslinii sunt de două feluri: de masă și de ulei. Cum cele mai expuse și întinse livezi sunt cele pentru ulei, înțelegi că ai făcut alegerea proastă. Apulia nu se arată la fel de generoasă ca merele patriotarde de la Sebiș.
Ȋn drum spre Puglia, chiar la granița cu Basilicata - o mică regiune sudică aflată în glezna cizmei - se află cel mai interesant oraș din zonă, Matera cu cartierul ei de piatră (Sassi), un district aruncat pe un munte de calcar cu locuințe troglodite - săpate în grote - în care coabitau nu demult familii de țărani într-o mizerie cruntă, formând o comunitate arhaică, o lume practic subterană. Ȋn jurul anilor 1950, întreaga populație a orașului de piatră ce locuia în locuințe insalubre la un loc cu vitele, într-un spațiu sordid, fără aerisire, unde făceau și focul, consumând apa colectată din topirea zăpezii, va fi evacuată și relocată în cartierele noi ale orașului modern, conform unui proiect inițiat de oficialitățile locale.
Astăzi, mici muzee-grote locale oferă câteva mostre de foste locuințe înzestrate cu tot arsenalul necesar unei subzistențe carstice: o vatră, un cal, unelte de muncă,... și alături, un video ce străbate temeinic în timp istoria Materei. Ea începe în neolitic când relieful carstic al muntelui a găzduit locuințe troglodite, ce au servit mai apoi călugărilor bizantini sosiți aici începând cu secolul al XV-lea, prezența lor fiind atestată de micile bisericuțe rupestre cu fresce pictate, alcătuind astăzi adevărate monumente ale grotelor (San Petro Caveoso, San Petro Monterrone). Ȋncepând cu 1986, Sasso este obiectul unui proces de reabilitare, devenind un muzeu viu cu vechile locuințe săpate în stâncă, restaurate și transformate în hoteluri, restaurante sau vile de lux ale celor ce au investit în acest patrimoniu.
Zona cea mai autentică din Sassi începe în piața Pascoli care deschide o perspectivă superbă asupra lui Sasso Caveoso, aici se află bisericuța construită la anii 1600, din inițiativa călugărilor carmeliți (Chiesetta Madonna del Carmine). Lipită de ea se află Palazzo Lanfranchi, în fața ei - Santa Maria de Idris, clădită în stâncă în secolul al XI-lea, cu fresce încă vizibile. De-aici poți urca Sasso Caveoso și urma pasajele și scările de stâncă intricate printre case pe jumătate construite și biserici rupestre. Locuințele se opreau la baza prăpastiei într-o minusculă grădină, suspendată în peisaj, în care câte un măslin își croia seva prin pereții calcaroși. "S'logn d Sand Pjit" - în dialectul local - o grotă generoasă și boltită, desemnează un spațiu public de socializare a gintei de piatră, constituind un fel de refugiu pentru vremea rea sau pentru popasul micilor negustori care se aventurau până aici să-și negocieze marfa, sau poate un spațiu de întrunire religioasă - "Sand Pijt" indicând vecinătatea cu biserica rupestră San Petro Caveoso. O altă biserică reprezentativă este Sant' Agostino (secolul al XIII-lea ), consemnată în documentele locale; neavând clopotniță, e transformată de-a lungul timpului în locuință, apoi în depozit de paie și lemn.
Il Duomo - Maria Santissima della Bruna -, în stil romanic, construit la 1270, domină peisajul, din punctul cel mai înalt din Sassi, cu coloanele lui baroce adăugate în secolul al XVII-lea. Interiorul este somptuos și compozit, cuprinzând și câteva fresce bizantine, alături de superba icoană dedicată sfintei și protectoarei Materei: Santa Maria de la Bruna. Cu o fațadă tipică bisericilor romanice din Puglia, portalul sobru și monumental cuprinde câteva sculpturi de dimensiuni mai mari, în centru, Santa Maria de Bruna, și în cele două nișe laterale, sfinții Petru și Pavel. O intrare laterală e încadrată de un splendid portal în filigran cu coloane sprijinite pe lei: La porta dei Leoni. Domul oferă o priveliște cuprinzătoare a vechiului oraș.
Odată cu lăsarea întunericului, Sassi luminat de edificiile "reabilitate" se înfățișează ca un Babel reformat, adăugând misterului ce respiră prin alveolele de istorie și cultură grevate în acest munte de piatră. Pitorescul Materei a atras de-a lungul timpului interesul unor mari creatori de film, fascinați de poezia acestui spațiu - un concentrat inedit de arome cu rezonanțe istorice, religioase, mitologice și arheologice: Pier Paolo Pasolini, Paolo and Vittorio Taviani, Roberto Rossellini, Francesco Rosi și mulți alții.
Ȋn nordul Pugliei, promontoriul marin, Gargano se reliefează ca un pinten în cizma Italiei, cu faleze stâncoase, în care marea a sculptat arce, bolți, grote și porți filigranate de rocă. Din loc în loc, dantelăria stâncoasă e întreruptă de micuțe plaje de nisip. Până la marginea lor, se întinde tenebroasa pădure a Umbrei, locuită de mistreți și căprioare, un melanj de specii mediteraneene și continentale posibil în acest microclimat foarte umed.
Printre orășelele coastei Gargano se distinge Manfredonia (vechiul oraș antic Siponte) cu un castel restaurat, fondat de Manfred, și o singură zonă care strălucește în platitudinea orașului modern și provincial: Corso Manfredo pietonale - străduța principală a districtului medieval, plină cu magazine, hoteluri (bed & breakfast) și galerii de artă, toate înghesuite între porțile și bolțile înalte ale vechilor edificii. Micile hoteluri au camerele întinse mai mult pe verticală, îți trebuie ochelari ca să privești stucatura de pe bolțile tavanului de vreo trei ori mai înalt ca lățimea camerei. Peste formele vetuste ale porților și zidurilor decrepite, tehnologia de ultimă oră se instalează cu vigoare. De multe ori, nu e nevoie să te vezi la față cu proprietarul, un cod tastat la intrare îți desface un mic seif cu toate cheile necesare sau o cartolină magică ce-ți va deschide toate ușile, aprinde luminile și instalația de încălzire.
Micul dejun e servit implicit la cafeneaua lipită de hotel, cu mese pe stradă, ocupând pietonalul frumos ornamentat cu pietre și dale precum podeaua marilor catedralele. Terasa vine cu un puternic iz de pisică. Totuși, nu se întrevede nicio felină prin partea locului, poate se află doar în trecere pe-aici, ca să-și facă nevoile. Dacă-ți ridici privirea din ceașca de cafea, în timp ce adulmeci acidulatul parfum pisicesc, observi că locul se cheamă "Bar Delle Gatte". Te gândești, că înainte de-a se transforma în bar, locul a aparținut cândva acestor viețuitoare, ce vin să se ușureze aici în semn de protest, la locul uzurpat, sau poate că e vorba de o convenție ce permite vizitele inopinate ale vechilor proprietari, recunoscuți ca atare pe firma cafenelei. Pe lângă clienții hotelieri, cafeneaua are ca oaspeți non-stop câțiva bunici joviali din vecinătate așezați pe scaune orientate cu fața la stradă. Ȋi lași noaptea târziu în fața cafenelei, gesticulând la luminile felinarelor și-i regăsești a doua zi de dimineață în aceeași poziție. Te gândești că poate sunt doar spirite ale vechiului Siponte, insensibile la frigul anotimpului și al nopții, ce bântuie aceste scaune rezervate istoriei. Ciorovăiesc pe frecvențe înalte, în dialect, în dispute interminabile, cu măștile coborâte sub bărbie, ca niște pelicani rapace, devorându-și lingvistic prada. Câteva străzi mai sus, în afara centrului istoric, te întâmpină un modest magazin cu produse românești: Corvin. Corvinul se arată destul de mulțumit de afacerea sa.
Mult mai interesante sunt însă împrejurimile Manfredoniei. Biserica Santa Maria di Siponte (fostă catedrală a orașului dispărut), din secolul al XI-lea, cu o arhitectură particulară în stil grec, cu abside în cruce, o criptă susținută de douăsprezece coloane, și un superb portal sculptat în calcar, reprezentându-l pe Christos înconjurat de doi îngeri, cu elemente decorative de vegetație și animale fantastice. Noi săpături în jurul bisericii Santa Maria di Siponte demonstrează prezența unei bazilici creștine din perioada romană, devenită ulterior un spațiu sepulcral. O structură geometrică din sârmă realizată de artistul Edoardo Tresoldi - un fel de schiță arhitecturală în trei dimensiuni construită după reperele arheologice - oferă o imagine fulgurată a bazilicii de odinioară. Ȋn dimensiuni reale, plasată în fața bisericii, deasupra sitului arheologic, ea pare să bântuie ca o umbră sau ca o fantomă vechiul lăcaș sfânt din secolul al șaselea. Un fabulos pin singuratic străjuiește biserica ca simbol - japonez - al longevității ei peste secole. Ȋn interior, pe pereți sunt reconstituite câteva fragmente de mozaicuri romane cu elemente geometrice din antica biserică.
Tot în vecinătate se află abația San Leonardo di Siponto, din secolul al XII-lea, în stil romanic, cu două cupole octogonale și un portal sculptat, reprezentând aceeași iconografie cu Santa Maria di Siponte, a Christosului însoțit de doi îngeri și aceleași două coloane corintice ce-l încadrează, pe care stau cocoțați grifoni. Un superb patio și o grădină artistică cu bucăți de coloane romane ce servesc ca suport ghivecelor de flori adaugă la hieratismul peisajului.
Drumul spre Vieste urmărește țărmul înalt ce deschide priveliști uluitoare deasupra grotelor și arcelor ce compun un perete întrerupt pe alocuri de plaje sălbatice înconjurate de pâlcuri de vegetație. Ȋn lumina aurie de toamnă, par niște oaze de un galben-ocru intens, unele accesibile doar cu ascensorul (Baia delle Zagare). Vieste are un cartier medieval pitoresc cu străzi înguste, în trepte și arcade și un castel la marginea mării, datând din timpul lui Frederic II. Cufundat în solitudine, orașul pare părăsit sau locuit doar de pisici care scormonesc printre ruinele castelului.
Peschici, fost sătuc de pescari, deschide un promontoriu stâncos pe marginea căruia se înșiră căsuțe albe și un castel medieval ce privește către un vechi port cu ambarcațiuni vetuste în culori vii. Orașul vechi înghesuit între zidurile înalte ale cetății, cu cupolele gri sau albăstrii ale joaselor edificii, degajă o atmosferă orientală. Pe ruinele castelului, mici terase privesc către mare și găzduiesc uriașe ghivece de piatră, grevate cu îndemnuri civice, de tipul: " si prega di non far cacare i cani nel vaso".
