Neliniștea serii

La cei 30 de ani ai săi, Marieke Lucas Rijneveld (n. 1991) se numără printre cei mai vizibili și apreciați scriitori neerlandezi ai momentului. În 2015 a debutat cu volumul de poeme Kalfsvlies, recompensat cu Premiul C. Buddingh' pentru cel mai strălucit debut în poezie. A doua antologie de poeme, Fantoommerrie, a apărut în 2019 și a câștigat Premiul pentru poezie Ida Gerhardt. Neliniștea serii, romanul de debut, tradus în 40 de limbi, a fost recompensat cu International Booker Prize 2020.

Romanul de debut semnat de Marieke Lucas Rijneveld urmărește povestea unei familii care se ocupă cu creșterea vacilor într-o zonă rurală nespecificată, un spațiu unde inocența se întâlnește cu violența într-un mod brutal și intim, ghidul nostru fiind personajul narator, o fetiță de 10 ani pe nume Jas, plină de imaginație și curiozitate. Jas are o familie foarte religioasă și strictă - orice semn de risipă ori de distracție e aproape un păcat. Chiar dacă viața îi e plictisitoare și grea, Jas a găsit un fel doar al ei de a cunoaște lumea: își simte chipul moale ca brânza între palmele mamei, negii de pe spinarea broaștelor din sat seamănă cu niște capere, iar vorbele "la care te înroșești de rușine", cele pe care nu le găsești în Biblie, au o sonoritate aparte. Într-o dimineață rece ca gheața, ritmul disciplinei din familie e întrerupt de un accident tragic, iar Jas e convinsă că totul s-a întâmplat din vina ei. Părinții suferă și se înstrăinează de copii; cei mici devin din ce în ce mai curioși și încearcă să înțeleagă ideea morții, iar curiozitatea îi aruncă în tot felul de ritualuri și fantezii tulburătoare. Înfășurată în haina ei de iarnă, roșie și groasă, Jas visează la "partea cealaltă" și la scăpare, neștiind unde are s-o duca până la urmă visarea aceasta.

"Excepțional!" (The Financial Times)
"Unul dintre cele mai bune debuturi pe care le-am citit vreodată. Un roman șocant de bun, pur și simplu de neuitat... Este deja un clasic." (Max Porter)
"Caracterul electrizant al acestei cărți e dat de folosirea unui stil narativ neutru pentru a reda un soi de Grand Guignol grotesc." (The Times)
"Neliniștea serii este debutul cel mai comentat al anului 2020 și o carte care va rămâne în memoria cititorilor." (Dazed & Confused)


În tindă se afla sicriul cu fratele meu în el, un coșciug din lemn de stejar cu un gemuleț în dreptul feței și cu mânere din metal; era deja de trei zile acolo. În prima zi, Hanna a ciocănit în sticlă cu nodurile degetelor și i-a zis cu o voce subțirică: "Hai, Matthies, deja nu mai e amuzant, gata". A rămas puțin neclintită, de parcă s-ar fi temut ca el să nu-i șoptească ceva și ea să nu-l poată auzi dacă nu înceta pentru o clipă orice mișcare. Când n-a primit niciun răspuns, s-a dus din nou să se joace cu păpușile în spatele canapelei, cu trupușorul tremurându-i ca o libelulă, iar eu aș fi vrut să o țin între degetul mare și arătător și să o încălzesc cu suflul meu. Dar nu-i puteam spune că Matthies urma să doarmă pe vecie, că de acum încolo nu vom avea un gemuleț decât în inimile noastre, unde fratele nostru va fi așezat pe postament. Pe lângă bunica din partea mai puțin credincioasă a familiei nu știam pe nimeni care să doarmă pe vecie, în cele din urmă cu toții ne trezeam la loc, "dacă dă Domnul", cum zicea adesea bunica din partea credincioasă a familiei. Ea când se trezea avea probleme cu genunchii anchilozați și îi puțea gura, "parcă aș fi înghițit o vrabie moartă". Atât vrăbiuța, cât și fratele meu n-aveau să se mai trezească vreodată.

Sicriul era pus pe bufet, pe un milieu alb pe care la zilele de naștere puneam sărățelele, alunele, paharele cu punci de fructe, și, la fel ca la petreceri, și acum erau oameni strânși în cerc în jurul bufetului, cu nasurile cufundate în batiste sau în ceafa altcuiva. Au spus lucruri frumoase despre fratele meu, deși moartea e urâtă și așa tare ca o alună glazurată, rătăcită și găsită după zilele de naștere pe undeva pe sub dulapul cu televizorul sau pe după vreun scaun. În sicriu, chipul lui Matthies părea dintr-odată ca din ceară de albine, așa era de neted și întins, iar sub pleoape, surorile de la biserică îi puseseră hârtie de mătase ca să-i stea ochii închiși, în timp ce eu mai degrabă aș fi vrut să-i aibă deschiși ca să ne mai putem privi o dată, ca să fiu sigură că n-o să le uit culoarea, ca să nu mă poată uita nici el pe mine. Când a plecat a doua tură de oameni, am încercat să-i deschid și să-i netezesc pleoapele, iar asta m-a dus o clipă cu gândul la ieslea de Crăciun pe care o făcusem la școală din hârtie de mătase colorată pe post de vitraliu, cu figurina Mariei și a lui Iosif puse pe ea și în spatele căreia la micul dejun din ziua de Crăciun am pus o lumânărică ca să lucească hârtia de mătase și Iisus să se poată naște într-o iesle iluminată. Dar ochii fratelui meu erau gri și șterși, fără model de vitraliu; i-am lăsat repede pleoapele în jos și am glisat înapoi gemulețul. Au încercat să-i refacă șuvițele cu gel, dar îi atârnau pe frunte ca niște păstăi maronii, veștejite. Mama și bunica l-au îmbrăcat cu o pereche de blugi și cu bluza lui preferată, cea albastră-verzui cu HEROES scris pe piept cu litere mari. Majoritatea eroilor pe care-i știam din cărți puteau să cadă de pe clădiri înalte sau să ajungă într-o mare de foc și nu se alegeau decât cu niște julituri. De ce nu se putea întâmpla tot așa și cu Matthies și de ce de acum înainte rămânea nemuritor doar în amintirea noastră, nu înțelegeam. Să nu uităm că o dată chiar a salvat în ultima secundă un stârc din calea combinei agricole, altfel pasărea ar fi fost făcută bucățele și ar fi ajuns într-un balot de fân și dată la vaci.

Dindărătul ușii după care mă ascunsesem, am auzit-o pe bunica zicând în timp ce-l îmbrăca pe fratele meu:
- Orice ar fi, trebuie să înoți spre întuneric, doar știai asta.

Nu-mi puteam imagina cum i-ar reuși cuiva să înoate spre întuneric. Era vorba despre diferențele de nuanță. Când era zăpadă pe gheață trebuia să cauți lumina, dar dacă nu era deloc zăpadă pe jos, atunci gheața era mai deschisă la culoare decât copca și trebuia să înoți spre întuneric. Și Matthies îmi spusese asta, când a venit în camera mea înainte de patinat și în ciorapii lui de lână mi-a arătat cum trebuie să-ți lași pe rând picioarele să alunece, când unul spre celălalt, când înspre afară. "La călărit de peștișori", așa a numit el tactica. L-am observat din pat și, cu limba în cerul gurii, am făcut un clic, la fel cum se auzeau la televizor patinele din lemn pe gheață, un sunet care ni se părea minunat. Însă limba mea zăcea acum în gură din ce în ce mai înșelător, ca un canal de navigație. Nu mai îndrăzneam să scot niciun clic.

Din tindă bunica a venit cu o sticlă de săpun lichid Zwitsal pentru copii în mână - poate că de asta i-au pus hârtia de mătase sub pleoape, ca să nu-i intre săpun în ochi, să nu-l usture. După ce l-ar fi terminat de spălat, în mod cert i-ar fi luat-o înapoi de sub pleoape, așa cum au stins lumânărica din ieslea mea, pentru că Maria și Iosif trebuiau să-și vadă mai departe de viață. Bunica m-a tras puțin la piept, mirosea a clătite din coraslă cu bacon și melasă: pe blatul de la bucătărie încă mai era un teanc mare rămas de la prânz, unsuros de la unt, cu marginile prăjite până s-au făcut crocante. Tata a întrebat cine-i făcuse pe clătită o fățucă din gem de mure, din stafide și măr, s-a uitat scurt la noi toți și s-a oprit cu privirea la bunica, care i-a zâmbit la fel de veselă precum clătita ei.
- Săracul băiat, uite ce frumos zace acolo, a zis ea.

Pe chipul bunicii apăreau din ce în ce mai multe pete maro, ca cele de pe merele pe care le tăiase feliuțe și le folosise pe clătite pe post de gură. În cele din urmă, bătrânețea te fleșcăiește.
- N-am putea rula o clătită să o punem lângă el? E mâncarea preferată a lui Matthies.
- O să se împută. Vrei să vină viermii?

Mi-am tras capul de la pieptul ei și m-am uitat la îngerașii puși în cutie pe a doua treaptă a scării, ca să fie urcați înapoi în pod. Mă lăsaseră pe mine să-i așez unul câte unul înapoi în staniol, cu fețișoarele în jos. Eu încă tot nu plânsesem, deși încercam, dar n-am putut nici măcar când am încercat să-mi închipui exact cum a căzut Matthies prin copcă. Cum pipăise cu mâinile după gaură căutând lumina sau întunericul, cu hainele și patinele încărcate de apă. Mi-am ținut puțin respirația, n-am rezistat nici măcar jumate de minut.
- Nu, am zis. Urăsc viermii ăia lași.

Bunica mi-a zâmbit. Voiam să termine cu zâmbitul, voiam ca tata să-și treacă furculița peste fața ei și să amestece totul, cum a făcut cu clătita lui. Abia când a rămas singură în tindă am auzit-o suspinând înfundat.

În serile ce au urmat am tot coborât pe furiș să văd dacă fratele meu chiar murise. În momentele acelea, mă foisem deja de o grămadă de timp de pe o parte pe alta în pat sau făcusem "lumânarea" aruncându-mi picioarele de pe saltea în aer și așezându-mi mâinile sub șolduri. În lumina dimineții, moartea părea firească, dar, de îndată ce se făcea întuneric, îndoiala mă copleșea. Dacă ne uitaserăm greșit și el se trezea sub pământ? De fiecare dată speram ca Dumnezeu să se fi răzgândit și să nu fi ascultat de mine când L-am rugat să-l protejeze pe Dieuwertje, la fel ca atunci când - trebuie să fi avut cam șapte ani - I-am cerut o bicicletă nouă: una roșie care să aibă cel puțin șapte viteze și o șa moale cu suspensie dublă, ca să nu mă doară între picioare când mă întorceam acasă de la școală și trebuia să pedalez cu vântul bătând din față. Bicicleta n-am primit-o niciodată. Dacă m-aș duce acum jos, așa speram, ca sub pânza albă să nu fie Matthies, ci iepurele meu. Normal că aș fi tristă, dar sigur era diferit față de vinișoarele care-mi pulsau pe frunte atunci când încercam să-mi țin respirația în pat ca să înțeleg moartea sau când făceam "lumânarea", așa mult, că mi se ducea tot sângele la cap, ca ceara de lumânare. Până la urmă mi-am lăsat din nou picioarele să cadă pe saltea și am deschis cu grijă ușa de la cameră, am traversat palierul cu atenție și am coborât la parter. Tata mi-o luase înainte: printre zăbrelele scării l-am văzut cum stă pe un scaun lângă sicriu, cu capul sprijinit de sticla gemulețului prin care puteai privi înăuntru. M-am uitat în jos la părul lui blond, încâlcit, care mirosea mereu a vacă, chiar și atunci când era abia ieșit din baie, la corpul lui gheboșat care se clătina; își ștergea nasul cu mâneca de la pijama, al cărei material avea să i se Întărească de la mucii uscați fix ca mânecile de la geaca mea. M-am uitat la el și am început să simt înțepături în piept; mi-am imaginat că mă uit pe Nederland 1, 2 sau 3 și că în orice clipă, dacă devenea de nesuportat, puteam schimba programele. Tata a stat pe scaun așa mult că mi-au înghețat picioarele așteptând. Când și-a dat scaunul în spate și s-a dus la culcare - tata și mama aveau o saltea cu apă în care tata urma să se scufunde din nou - am coborât ultimele trepte și m-am așezat pe scaunul lui, care încă era cald. Mi-am lipit gura de gemuleț așa cum în vis mi-o lipeam de gheață și am suflat. Am simțit gustul sărat de la lacrimile lui tata. Chipul lui Matthies era palid ca un fenicul, buzele îi erau vineții de la răcitorul care-l ținea înghețat. Eu cel mai mult aș fi vrut să opresc răcitorul ca să se dezghețe în brațele mele și să-l pot căra la etaj ca să mai dormim o noapte împreună, să ne gândim la ce-am făcut, așa cum zicea tata uneori când nu ne purtam frumos și ne trimitea la culcare pe stomacul gol, l-aș întreba dacă asta crede el că e modalitatea potrivită să plece dintre noi.

În prima noapte în care sicriul a fost în tindă, tata m-a văzut stând acolo cu mâinile încleștate pe barele de la scară și capul băgat printre ele. Și-a tras nasul și a spus:
- I-au băgat vată în fund ca să nu-i iasă căcatul. Înseamnă că pe dinăuntru încă mai e cald, asta mă mai liniștește.

Eu mi-am ținut respirația și am numărat: treizeci și trei de secunde de sufocare. Încă puțin și-mi țineam respirația așa mult, încât îl puteam pescui pe Matthies din somn și, la fel cum s-a întâmplat cu mormolocul pe care l-am scos în toamnă cu o lopată din șanțul din spatele grajdului și l-am ținut într-o găleată și căruia încetul cu încetul i-au ieșit coada și lăbuțele, tot așa urma să se preschimbe și Matthies: din fără viață în plin de viață.

În dimineața următoare, tata m-a întrebat de jos, de la scară, dacă vreau să merg cu el la nea Janssen, să luăm sfeclă furajeră și să o ducem pe noul ogor. Eu aș fi rămas mai degrabă cu fratele meu, ca să fiu sigură că în absența mea nu avea să se dezghețe, că nu avea să se topească din viața noastră ca un fulg de nea, dar nici nu voiam să-l dezamăgesc pe tata, așa că mi-am luat salopeta peste geaca roșie și am tras fermoarul până sub bărbie. Tractorul era așa vechi, că fiecare hop mă zdruncina dintr-o parte în alta, trebuia să mă țin zdravăn de marginea geamului deschis. Am simțit că mă sufoc când m-am uitat dintr-o parte la tata; el încă avea dungi de la somn pe față, salteaua cu apă îi făcea râuri în piele, îi lăsa lacul întipărit acolo. Nu reușise să doarmă din pricina corpului legănat al mamei, din pricina propriului corp legănându-se, a gândului că corpurile se leagănă atunci când ajung în apă. Stabiliseră că a doua zi aveau să-și cumpere o saltea normală. Mie îmi chiorăiau mațele.
- Mă trece caca.
- Dar de ce n-ai făcut acasă? - Pentru că atunci încă nu mă trecea.
- N-are cum, simți că o să-ți vină să faci.
- Dar chiar mă trece, cred că e caca moale.

Tata a parcat tractorul pe ogor, a oprit motorul și și-a trecut brațul prin fața mea ca să deschidă ușa.
- Hai, du-te acolo, fă la copacul ăla, la frasin!

Am coborât repede din cabină, mi-am dat geaca jos, mi-am lăsat salopeta și chiloții în vine, mi-am imaginat cum avea să țâșnească diareea prin iarbă ca sosul de caramel Tova pe care-l turna bunica peste orezul cu lapte și mi-am încordat fesele. Tata s-a rezemat de cauciucul tractorului, și-a aprins o țigară și se uita la mine.
- Dacă mai stai mult o să se cațăre cârtițele în tine prin găurica aia prin care faci caca.

Am început să transpir; vedeam în fața ochilor vata de care pomenise tata acum trei nopți și cum cârtițele acuși, când fratele meu va fi îngropat, vor face galerii pe acolo și cum după aceea vor face totul vraiște în mine. Caca pe care-l făceam era al meu, dar, odată ajuns printre firele de iarbă, era al lumii întregi.
- Haide, screme-te, a zis tata.

A venit spre mine și mi-a întins un șervețel folosit. Privirea îi era aspră. Nu cunoșteam privirea asta, chiar dacă știam că urăște să aștepte, pentru că trebuia să fie singur cu gândurile lui, iar asta îl făcea să fumeze și mai mult. În sat nu rămânea nimeni singur cu gândurile lui, oricând se putea întâmpla ca recolta să se vestejească, iar noi nu cunoșteam decât rodul ogoarelor, nu și pe cel din noi înșine. Am inhalat fumul tatei, ca grijile lui să devină și ale mele. Dup-aia am zis o rugăciune-fulger, dă Doamne să nu fac cancer de la fumul de țigară și la schimb o să mă ofer voluntară să ajut la migrația broaștelor râioase atunci când o să fiu suficient de mare. "Dreptfăcătorul are grijă de turma sa", am citit odată în Biblie, după care am fost scutită de boli.
- Nu mă mai trece, am zis.

Mi-am ridicat mândră chiloții și salopeta, mi-am luat iar geaca pe mine și am tras fermoarul până sub bărbie. Puteam să țin caca în mine, de acum înainte nu voi mai pierde nimic din ceea ce vreau să păstrez.

Tata și-a stins chiștocul cu piciorul pe un mușuroi de cârtițe.
- Să bei multă apă, asta-i ajută și pe viței. Altfel o să-ți iasă într-o zi pe partea cealaltă.

Și-a pus mâna pe capul meu, iar eu încercam să merg cât mai dreaptă posibil ca să rămân sub ea. Erau deci două lucruri de care trebuia să țin cont: vomitatul și diareea.

Ne-am întors la tractor. Noul ogor exista de mai mult timp decât mine și cu toate astea așa i-a rămas numele, așa cum la poalele digului, unde era acum un teren de joacă cu un tobogan rugos, a locuit pe vremuri un doctor, iar noi ne dădeam întâlnire la joacă la Bătrânul Doctor.
- Crezi că o să-l mănânce viermii pe Matthies? l-am întrebat pe tata în timp ce mergeam înapoi.

N-am îndrăznit să mă uit la el. Tata ne-a citit odată din Isaia: "Strălucirea ta s-a coborât și ea în Locuința morților, cu sunetul lăutelor tale; așternut de viermi vei avea, și viermii te vor acoperi", iar eu mă temeam acum că același lucru avea să i se întâmple și fratelui meu. Fără să răspundă, tata a smucit ușa tractorului când a deschis-o. În stare febrilă, am văzut în fața ochilor corpul fratelui meu devenind plin de găuri, ca o folie pentru căpșuni.

Ajunși la sfecla furajeră, am văzut că unele erau putrezite pe dinăuntru. Albul terciuit care semăna cu puroiul mi se lipea de degete când le adunam. Tata le arunca nepăsător peste umăr în remorcă, iar ele scoteau un zgomot surd. De fiecare dată când se uita la mine, îmi simțeam obrajii dogorind. Mi se părea că trebuie gândit un program după care mama și tata aveau sau nu voie să se uite la mine, cum se întâmpla cu televizorul. Poate că Matthies de asta nu venise acasă în ziua aia, pentru că atunci ușile dulăpiorului pentru televizor erau închise și nimeni nu era cu ochii pe noi.

N-am îndrăznit să-i pun lui tata mai multe întrebări despre Matthies și am aruncat ultima sfeclă furajeră în remorcă, după care m-am așezat în cabină lângă el. Pe marginea ruginită, deasupra oglinzii retrovizoare era lipit un abțibild pe care era scris: MULGE VACA, NU ȚĂRANUL.

Când ne-am întors acasă, tata a cărat cu Obbe patul albastru-deschis afară, a desfăcut supapa saltelei și dopul de siguranță și l-a golit în curte. N-a durat mult până când s-a format un strat subțire de gheață. N-am îndrăznit să stau pe ea de teamă că toate nopțile lui tata și ale lui mama ar trosni și aș cădea prin ele. Încetul cu încetul salteaua neagră s-a zbârcit ca o pungă de cafea vidată. După care tata a făcut-o sul și a scos-o la stradă, lângă roaba cu bradul de Crăciun pe care cei de la Rendac urmau să-l colecteze luni. Obbe mi-a dat un ghiont și a zis:
- Uite-l că vine.

M-am uitat la locul indicat de el și am văzut peste dig dricul negru tăciune apropiindu-se; venea din ce în ce mai aproape, ca o cioară mare, a făcut stânga și a intrat în curte, iar când a ajuns pe stratul lăsat de salteaua cu apă, într-adevăr, a trosnit. Din el au coborât pastorul Renkema și doi unchi de-ai mei. Tata i-a ales pe ei și pe nea Evertsen și nea Janssen ca să ridice sicriul din stejar, să-l bage în dric și ceva mai târziu, în biserică, în timp ce se auzea Cântarea 416, acompaniată de trupa în care Matthies a cântat ani de zile la trombon, iar singurul lucru care avea sens în ziua aia era că eroii sunt purtați pe umeri.