Aproape moartă (II)

Citește primul capitol din această carte aici.


Nu-i venea să creadă că o făcuse într-adevăr!
Adrenalina îi gonea prin sânge.
Când bătrâna o privise în cele din urmă, aproape că-și pierduse cumpătul, totuși găsise cumva o forță interioară pentru a-și duce la îndeplinire planul.

Acum, când ștergătoarele de parbriz îndepărtau picăturile de ploaie, inima îi bătea de un milion de ori pe minut. Deși se simțea triumfătoare, avu grijă să ridice talpa de pe accelerația Fordului Taurus. Nu-și putea permite să fie oprită pentru depășirea vitezei legale sau să atragă atenția în vreun fel poliției. Nu acum.
Calmează-te. Poți savura totul mai târziu.

Degetele înmănușate i se curbară pe volan, dar nu putea scăpa, nici măcar pentru o clipă, de fiorul de surescitare pe care i-l declanșase omorul și momentul acela, chiar înainte s-o împingă pe bătrână peste balustradă, momentul acela minunat al recunoașterii, când Eugenia dăduse ochi cu ea.

În intervalul acela infim dintre două bătăi de inimă, Eugenia Haversmith Cahill înțelesese că era pe punctul de a-și întâlni Creatorul, că o aștepta moartea. Chiar și așa, javra bătrână probabil că nu se așteptase să se întâmple atât de repede. Crezuse pesemne că va exista o modalitate să discute, să intimideze ori să-și cumpere scăparea.

Ghinionul ei.

Surâzând mulțumită, femeia activă aerul cald pentru a sufla pe interiorul geamului și a evapora condensul, în timp ce privea prin parbriz la stopurile strălucitoare ale micului BMW sport ce gonea în fața ei, strecurându-se prin trafic, trecând de pe o bandă pe alta, cu motorul mugind. Bagă mare, idiotule, își spuse ea. Să vezi cum o să-ncasezi o amendă.

Își aminti oroarea de pe chipul bătrânei când fusese ridicată peste balustradă. Da, Eugenia se luptase și țipase, dar nu fusese în stare să se salveze. Trupul mic i se izbise de pardoseala dură din marmură cu un zgomot surd, dezgustător și în același timp satisfăcător, care se suprapusese peste trosnetul oaselor.

Femeia deschise radioul și fredonă alături de Sheryl Crow un cântec vechi. Hotărâtă să nu depășească viteza legală, trecu podul ce se întindea peste apele întunecate ale Golfului și urmă șirul constant de stopuri de automobile spre Oakland.

Simțindu-se încă ușor paranoică, verifică de câteva ori oglinda retrovizoare pentru a se asigura că nu era urmărită.

Nu avea de gând să se lase prinsă. Nu deocamdată. Avea încă multe de făcut, multe de realizat. Mijind ochii în fața farurilor reflectate în oglindă, nu văzu nimic anormal, niciun fel de lumini stroboscopice care ar fi anunțat că un echipaj de poliție era pe urmele ei.
Pentru numele lui Dumnezeu, nu te urmărește nimeni! Nu știe nimeni ce-ai făcut.
Relaxează-te!
Ai scăpat! Iar polițaii... sunt niște imbecili.
Nu uita asta.

După ce ajunse pe latura estică a Golfului, porni spre nord, către Berkeley, și se mai calmă puțin. Încetă să mai strângă volanul cu disperare și nu mai era la fel de agitată, nici la fel de temătoare, nici la fel de surescitată. Expiră prelung și liniștitor în timp ce șofa prin suburbii spre Wildcat Canyon, unde populația densă lăsa loc bungalourilor mici și străzilor liniștite și mărginite de arbori. O singură dată, înainte de a vira de pe șosea spre căsuța pe care o închiriase, se mai uită în oglinda retrovizoare. Pentru siguranță maximă, viră de două ori consecutiv la dreapta, privind cu atenție în urmă. După aceea, satisfăcută că nu era filată, intră cu spatele pe aleea de acces la o căsuță cu două dormitoare pe care o închiriase sub un nume fals. Își aminti cum îi întinsese agentei de leasing actul de identitate fals și-și mușcase buza neliniștită, convinsă că va descoperi că permisul auto din statul Oregon era fals. Dar, după ce verificase pe computer extrasul de credit și istoricul joburilor Elysei Hammersly cu domiciliul în Gresham, statul Oregon, și acceptase un cec, agenta îi înmânase cheile. Superb! Acum îi plăcea să se gândească la ea ca fiind Elyse. Păi da, era Elyse. De ce nu? Era perfect!

Chicotind în sinea ei, opri mașina. Bungaloul se încadra în tipul de case de după al Doilea Război Mondial, cu două dormitoare mici, o singură baie, un living, o sufragerie nedecomandată, o bucătărioară și scară ce ducea la cea mai importantă caracteristică a casei: subsolul. Un subsol cu dotări speciale.

Subsolul era locul unde casa aceasta, asemănătoare cu toate celelalte de pe stradă, devenea interesantă. Și perfectă pentru ce avea Elyse nevoie.

Acum însă avea întâlnire cu noua ei musafiră.
Marla Amhurst Cahill.

Sau, așa cum îi plăcea să se gândească la femeia pe care o ajutase să fugă, Marla Dispăruta sau Marla Evadata. Desigur, ea n-avea să recunoască așa ceva față de noua ei "colegă de cameră" enervantă.

Săptămânile dinaintea evadării propriu-zise fuseseră tensionate și cele două femei comunicaseră prin intermediul câtorva persoane. Elyse n-o vizitase niciodată pe Marla în închisoare. Nu-i telefonase niciodată. Cei care transmiseseră mesaje nu știuseră nimic despre planul lor și nici nu-i știuseră numele. Elyse simțea că anonimatul ei era sigur. Pentru orice eventualitate, strânse scurt din pumni ca să-i poarte noroc și-și adună forțele pentru confruntarea pe care o considera inevitabilă.

Deși plănuiseră evadarea timp de doi ani și totul se desfășurase fără greșeală, Marla, ca întotdeauna, nu era mulțumită.

Uneori Elyse se întreba dacă merita efortul.
Bineînțeles că merită! Miza este de milioane de dolari! Nu uita asta!

Punându-și cureaua poșetei pe umăr, femeia coborî din mașină și o încuie. Continua să fie nervoasă și privea într-o parte și alta, cercetând colțurile garajului, pubela de gunoi și veranda lungă, așteptându-se cumva la ambuscada unor agenți FBI care să fluture legitimații și să-și îndrepte pistoalele spre ea.
N-o lua razna! Ai reușit.

Merse cu pas iute pe aleea din beton năpădită de iarbă, către veranda din spate, unde o clematită, acum fără frunze, se contorsiona ca o frânghie peste streșini. Bâjbâi cu cheile până o găsi pe cea dorită și o băgă în broască.

Clic!

Cheile de pe inel zornăiau și o călcau pe nervi, dar găsi cheia de la a doua încuietoare, pe care trebui s-o apese și s-o hâțâne puțin înainte ca limba metalică a zăvorului vechi să iasă din locaș. Femeia împinse cu umărul ușa și o întâmpinară izurile de mucegai și aer stătut. Își notă în minte să cumpere dezodorizante de cameră, deoarece căsuța nu fusese locuită de opt luni. Poate că exista o cale prin care s-o convingă pe Marla să-și miște fundul și să folosească mopul și detergenții. Desigur, nu era vorba de faptul că Marla nu făcuse așa ceva în casa ei mare, ci mai degrabă că era încă paranoică și se temea să nu fie văzută de cineva.
- N-o să mă mai întorc niciodată acolo, îi spusese ea lui Elyse. Niciodată. N-au decât să mă omoare.

Și Elyse o crezuse.

Acum încuie ușa, scoase din poșetă o pungă albă și lăsă poșeta din piele pe palier. După ce urcai câteva trepte, ajungeai la bucătărie unde picura un robinet defect, iar un ceas mural de modă veche ticăia încet. Pe ea n-o interesa însă interiorul. După ce mai verifică o dată că închisese ambele încuietori, coborî scara ce scârțâia în subsolul ce părea veșnic umed și mirosea a mucegai. Plafonul era scund, astfel că cineva mai înalt ar fi trebuit să se aplece în dreptul grinzilor și Elyse găsise destule pânze de păianjeni în colțurile întunecate.

Simțea că o furnică toată pielea, deși locul era perfect pentru scopurile lor.

Trecu pe lângă mașina de spălat rufe ruginită și se apropie de peretele îndepărtat al subsolului umed. Peretele acela nu era însă ceea ce părea. În cursul ultimei jumătăți de secol, unul dintre proprietarii bungaloului construise un perete fals într-un colț al pivniței, creând un spațiu pentru un beci secret de vinuri. Construcția în sine părea însă stranie, deoarece subsolul era prea umed și rece ca să creeze atmosfera potrivită pentru orice fel de băuturi.

Elyse nu folosea însă spațiul pentru a-și ascunde sticlele de Pinot Gris, Chardonnay sau Merlot.

Peretele fals cu rafturi prăfuite și ușa camuflată era o ascunzătoare perfectă, dacă nu pentru lădițe cu vin, atunci cel puțin pentru o evadată dintr-o închisoare de minimă securitate.

Grijulie să nu facă prea mult zgomot, în eventualitatea că Marla dormea, Elyse ciocăni ușor în partea laterală a raftului. Probabil că femeia era epuizată după încordarea nervoasă creată de plănuirea și executarea evadării.

Elyse așteptă o secundă, după care apăsă o manetă secretă. Cu un clic, zăvorul se deschise și împinse o secțiune a rafturilor în odăița din spate.
- Hei, șopti ea, am venit.

Intră în camera fără ferestre, luminată acum doar de lumina albăstruie pâlpâitoare a televizorului și a unei veioze mici de lângă pat. Interiorul era spartan; pereții erau lipsiți de tablouri și singurele piese de mobilier erau un scaun, un pat, noptiera și comoda pe care stătea televizorul.

Marla abia dacă ridică ochii în semn de salut.
Dumnezeule, era prost dispusă!
Grozav!

În mod evident, euforia evadării se risipise.
- Chiar te uiți la așa ceva? întrebă Elyse, recunoscând un reality show la modă pe ecranul televizorului care avea sonorul oprit.

Marla nu-i răspunse, ci doar îi aruncă o privire extrem de grăitoare. În închisoare femeia devenise fascinată de tot felul de emisiuni TV bizare.
- Îmi place. Este escapism, răspunse ea și oferi o urmă de surâs în care vechea și secretoasa Marla ieși la suprafață pentru o secundă.
- În regulă, cum vrei tu. Mă gândisem însă că ai vrea să ieși de aici.
- Și unde să mă duc?
- Sus, în casă.
- S-ar putea să mă vadă cineva, zise ea pe un ton care sugera că Elyse era o imbecilă.
- Poți să stai cu jaluzelele trase, dar cel puțin... cel puțin, n-ar fi ca...
- O celulă? întrebă Marla, abia mișcând buzele.
- Da, ca o celulă. Mâine o să aduc detergenți și o s-o punem la punct. Este deja mobilată.

Marla pufni dezgustată și cu ochii minții revăzu un grup de persoane închise într-o casă fără ferestre. Cel puțin cu ele putea stabili o legătură.
- Ți-am adus ceva de mâncare. Elyse îi întinse punga albă de hârtie. Un hamburger pe care l-am cumpărat înainte de a merge la vilă. Îmi pare rău că s-a răcit, dar n-am vrut să mă mai opresc după aceea.
- La vilă?

Marla păru brusc interesată, dar nu de mâncare.
- Da, casa de pe Mount Sutro. Elyse se apropie de scaun și se aplecă pentru a-i șopti la ureche: În seara asta am omorât-o pe Eugenia. Exact cum am plănuit. Doamne... a fost... perfect! M-a și recunoscut, javra bătrână.
- Ai omorât-o pe Eugenia? Pe ea mai întâi? Marla ignoră punga pe care o avea în poale și o fixă cu privirea pe cealaltă femeie. Nu așa am stabilit.
- Hei! S-a ivit ocazia perfectă, da? Și am scăpat de ea. Nu văd ce contează când sau cum o să moară, atât timp cât o să moară!
- Ești o...
- Să nu mai aud niciun cuvânt, o avertiză Elyse. Mi-am riscat viața pentru tine, așa că cel puțin ai putea fi curioasă cum a fost, sau să zici "mulțumesc", ori "bună treabă", dar niciodată - ai auzit? - să nu-mi vorbești de sus. Nu accept așa ceva.
- Mi se pare mie sau suntem cam irascibile? întrebă Marla încet.
- Da, suntem. Amândouă suntem!

Marla își destinse chipul.
- Bine, rosti ea lent. N-am vrut să mă răstesc la tine, dar m-am săturat să stau închisă aici.
- Lucrurile se vor schimba în curând.
- Nu îndeajuns de curând.

Cu un gest de frustrare, Elyse își îndepărtă o șuviță de păr de pe față. Asta era marea problemă cu Marla - era aproape tot timpul prost dispusă.
- Bun, îmi pare rău, ar fi trebuit să-ți spun, dar a trebuit să acționez rapid când am aflat că Eugenia va rămâne singură în casă. La naiba, să știi că nu-i ușor!
- Nici pentru mine nu-i ușor. Eu sunt cea care a fost în închisoare și acum... acum aici.
- Știai foarte bine că pentru o vreme va trebui să stai ascunsă.

Marla se încruntă, dar - slavă Domnului! - n-o contrazise.
- Cred că am nevoie pur și simplu de ceva timp să mă adaptez.
- Da, normal, asta-i valabil și pentru mine. Haide, dă-i drumul, mănâncă și uită-te la... Aruncă o privire spre televizor. La ce te uitai.
- Arest la domiciliu.
- Perfect!

Marla râse și ea de ironia titlului.
- O să mă-ntorc mâine sau poimâine, când o să fiu liberă, și-o să aduc niște chestii pe care le putem folosi ca să te deghizezi. După aceea poți încerca să ieși din casă. Ce zici?
- N-ar fi rău, încuviință Marla și serialul se întrerupse pentru o reclamă la bere. Când vii data viitoare, ai grijă ca mâncarea să fie măcar călduță.
- Bine.

Elyse părăsi casa, întrebându-se de ce naiba se încurcase cu jigodia asta.
Pentru bani, ai uitat? Averea Cahill? Mai rezistă un pic. Femeia asta este biletul tău spre bogăție.
Dar ai dreptate: este o jigodie de clasa întâi.
Obișnuiește-te.

Cu inima cât un purice, Cissy își căuta fiul de optsprezece luni. Doamne, te rog, să nu se fi întâmplat nimic! Te rog!
- Biji? Scumpule, unde ești?

Cissy alergă pe domeniul casei bunicii ei speriată la culme, o duzină de scenarii oribile fulgerându-i prin fața ochilor. Privi peste tufișuri, scotocind în beznă. Inima îi bubuia în piept de groază și acum începuse să plouă cu adevărat.

Și dacă nu-l putea găsi?
Dacă se strecurase cumva printre barele porților?
Era atât de micuț... atât de neștiutor.
Te rog, Doamne, să nu i se fi întâmplat nimic!
- B. J.?
Unde sunt nenorociții ăia de polițai? Ar fi putut s-o ajute!

Timp de două zile stătuseră pe urmele ei și... slavă cerului! Văzu primele lumini pâlpâitoare, strălucind roșu și albastru, mai jos pe deal. Sirenele se auzeau tot mai aproape când își zări fiul pitit sub o azalee.
- Of, B. J.!

Călcă fără să-i pese prin bălțile reci din curte și-l luă în brațe, strângându-l la piept. Băiețașul era murdar. Și se agăța de ea. Și plângea. Căciulița i se deplasase într-o parte, pe o ureche, strânsă ca un laț în jurul gâtului. Cissy o descheie și i-o scoase. Copilul era în siguranță. În siguranță. Îi inspiră adânc aroma specifică și-și înghiți nodul care i se ridicase în gât.
- Biji s-a speiat, rosti fiul ei tremurându-i în brațe.
- Și eu m-am speriat, dragostea mea.

Îl sărută pe creștet, acum umed, și-l ținu lipit de pieptul ei. Lacrimile îi ardeau interiorul pleoapelor la gândul că l-ar fi putut pierde.
- Acum însă ești bine. Mami e aici. Totul va fi bine!

Cissy merse la poartă, tastă un cod pe consola electronică și, tocmai când porțile începură să se deschidă, prima mașină de poliție - un Cadillac vechi cu girofarul montat pe bord - vui în sus pe deal și se opri printr-un derapaj controlat astfel încât să blocheze calea de acces pe domeniu. A doua mașină, un echipaj de patrulare, găsi un loc de parcare pe strada aglomerată. Era urmată de o mașină de pompieri și de o ambulanță care înaintau mai încet pe drumul îngust și șerpuit.
- A venit cavaleria grea, îi spuse Cissy fiului ei, deși nu-i plăcea deloc primul vehicul care aducea cu o ambarcațiune.

Îi trezea amintiri pe care nu dorea să le reînvie, amintiri din altă perioadă rea a vieții ei, petrecute cu zece ani în urmă, evenimentele oribile ce o duseseră pe Marla la închisoare.

Când primul polițist coborî de la volanul Cadillacului, Cissy simți un gol în stomac. Bărbatul acela nu trebuia nici să-și arate legitimația, nici să-și rostească numele. Îl cunoștea, deoarece detectivul Anthony Paterno condusese investigația ce dusese la condamnarea Marlei. Fața lui prelungă, ca a unui copoi, părea acum brăzdată de alte riduri, iar în părul des se vedeau mai multe fire sure, dar în rest el, ca și mașina lui, se schimbase prea puțin.
- Dumneata ești Cissy, rosti polițistul.
- Da. El este fiul meu, B. J.... ăăă, Bryan Jack. Haide! Pe-aici! Se uită pe lângă Paterno, spre paramedici. Poate că Buni mai are o șansă, adăugă ea, simțind o umbră de speranță, deși era convinsă că era prea târziu.

Ținându-l strâns pe B. J., ca și cum ar fi crezut că-l poate pierde din nou, porni cu pas iute pe aleea pavată cu cărămizi, spre ușa din față. Paterno și partenera sa, o femeie înaltă cu aer bărbătesc, ochelari simpli și părul tuns scurt, o urmară îndeaproape, cu paramedicii și pompierii la numai câțiva pași după ei.
- Stai aici, zise Paterno arătând o banchetă de pe verandă, în timp ce partenera lui, care se prezentase ca fiind Janet Quinn, pătrunse pe ușa deschisă. Ce s-a-ntâmplat?
- Nu știu, n-am fost aici când a căzut... Doamne Dumnezeule!

Cissy înghiți un nod uriaș care i se pusese în gât și-l legănă pe B. J. la piept.
- Mami tristă, zise B. J. și femeia încuviință din cap.
- Foarte tristă.
- Mami plânge?
- Poate că da.

Ea surâse printre lacrimi și-l sărută pe căpșor. Ferindu-și fiul de ușa deschisă, nu încercă să se uite în holul de la parter. Văzuse destul.

Doi paramedici cu echipamente se grăbiră înăuntru, trecând pe lângă ea.
- Cu grijă, rosti Paterno în urma lor, poate că aici s-a comis o crimă.
- Am înțeles, zise unul dintre ei, dar acum dați-vă, vă rog, la o parte și lăsați-ne să lucrăm. Oh, la naiba'... e moartă deja!

Toate speranțele lui Cissy se năruiră.
- Nu mai avem nimic de făcut decât s-o trimitem la morgă, rosti al doilea paramedic, atât de lipsit de emoție, încât lui Cissy i se tăie răsuflarea.

Asta era bunica ei, pentru Dumnezeu! Nu era un corp oarecare, necunoscut, nerevendicat, neiubit! Femeia despre se vorbea era Eugenia Cahill, o femeie micuță, inteligentă și plină de viață care condusese corporații, participase la concursuri de bridge și făcuse parte din consiliile... Doamne, ce mai conta din ce consilii făcuse parte? Murise.
- Nu există semne de pătrundere prin efracție, anunță Quinn. Verificăm să vedem dacă motivul a fost jaful.

Pe verandă, Cissy se întoarse cu spatele la drama dinăuntru. Totul i se părea suprareal și, continuând să-și țină fiul în brațe, privi ploaia care se revărsa din cerul serii și-și dădu seama pentru prima dată că n-avea să-și mai revadă niciodată bunica vie. Clipi repede, oprind alte lacrimi. Chiar dacă între ele nu existase o relație plină de afecțiune, ba chiar existaseră destule conflicte și nemulțumiri de durată pe când Cissy fusese adolescentă și locuise aici, totuși o iubise pe Eugenia, care era singura ei rudă, cu excepția unui unchi și a unei mătuși ce trăiau în Oregon și a altui unchi internat într-un sanatoriu de boli mintale. În mod clar, Eugenia îi era ruda cea mai apropiată, alături de James, fratele ei vitreg.
Mai este și Marla. Ai uitat de ea? Mama ta? Afurisita care a evadat din închisoare. Și pe ea trebuie s-o pui la socoteală.
Și cum stau lucrurile cu Jack?

Nu voia să se gândească în clipa asta la păduchele ei de soț. Îndrăzni să arunce altă privire spre interiorul casei și văzu un paramedic clătinând din cap. Cissy simți un nod în gât. Din secunda în care o zărise pe Eugenia în balta de sânge, știuse că murise, dar confirmarea acelei bănuieli o izbi acum din plin.

Paterno apăru dinăuntru.
- Bunica dumitale...
- Știu.

Cissy tremura pe dinăuntru, însă izbuti să-și păstreze un soi de calm. Mintea îi gonea în zeci de direcții, dar se strădui să se concentreze asupra detectivului cu chip sobru și ochi negri.
- Dar de ce... vreau să zic, știam că dumneata lucrezi la Omoruri. Cum de ai venit așa prompt? Pricepu înainte ca bărbatul să-i răspundă. Ah, am înțeles. Are legătură cu mama, nu?
- Am dori s-o găsim.

Cissy se cutremură când se gândi că Marla Amhurst Cahill era în libertate. Deși nu dorea să tragă o concluzie pripită, părea o coincidență cam mare ca bunica ei să cadă pe scară la numai câteva zile după evadarea Marlei.

Despre mama ei se puteau spune multe, dar un lucru era sigur: era inteligentă. Și vicleană. Dar ar fi fost de-a dreptul prostesc să revină aici. Mașina poliției fusese pe stradă, în apropierea porților... Sau nu? Eugenia se plânsese ieri de prezența polițiștilor, dar în seara asta mai fuseseră aici?

Simți un gol în stomac.
- Atunci de ce a durat așa mult să ajungeți aici? Credeam că cineva fila casa. Buni zicea că doi polițiști aveau mașina parcată pe stradă.
- Da, încuviință Paterno, am avut aici un echipaj, dar a fost chemat în altă parte.
- "Chemat"?
- S-au raportat împușcături chiar pe strada asta, ceva mai jos.
- Exact atunci când bunica mea a căzut pe scară? întrebă neîncrezător Cissy.

O coincidență? Eugenia moare la scurt timp după ce Marla evadează, iar polițiștii trimiși să-i supravegheze casa sunt trimiși brusc altundeva?
- Și l-au găsit pe cel care a tras? întrebă ea.

Pe chipul prelung al lui Paterno nu se putea citi nimic.
- Nu încă.
- Dar când s-a-ntâmplat?
- Acum o oră.
- O oră... Inima începu să-i bată mai repede odată cu înmulțirea coincidențelor. Buni nu era moartă de mult timp. Era... era... Glasul lui Cissy se frânse. Era caldă, când i-am căutat pulsul...
- Cum ai intrat?
- Am cheia mea, răspunse sec Cissy.

Îi venea încă greu să proceseze toate cele întâmplate. Paterno se uită la B. J..
- De ce nu aștepți în mașină? Acolo este cald și uscat. S-ar putea să mai avem niște întrebări, iar până atunci casa va fi considerată locul crimei".
- Dar ea a căzut pe scară. Unde-i crima?

Femeia înțelesese însă deja ce sugera detectivul și posibilitatea aceea, ca mama ei să fie cumva implicată, îi întorcea stomacul pe dos. Așa ceva nu putea fi adevărat. Și totuși, iat-o pe ea însăși: stând pe picioare ca de plastilină și simțindu-se aproape ca și cum ar fi avut o experiență extracorporală.
- Mai era cineva în casă cu ea? întrebă Paterno, îndepărtând-o ușor de verandă.

Cissy simți ploaia curgându-i pe ceafă și grăbi pasul spre mașină.
- Nu... adică, nu cred.

Când ajunseră la Acura, B. J. îi scânci în brațe și ea îi șopti la ureche.
- Da, iubitule, e-n regulă. Șșș.

Paterno deschise portiera din dreptul șoferului și dinăuntru o întâmpinară mirosurile de roșii, oregano și usturoi. Cissy își trase scaunul înapoi și se așeză la volan cu băiețelul în brațe, în timp ce polițistul se urcă pe locul din dreapta și călcă pe capacul cutiei de pizza. Își ridică pantoful prea târziu.
- Scuze!
- Nu contează.

De fapt, în clipa asta absolut nimic nu mai conta. Cissy se simțea amorțită pe dinăuntru. De fapt, nu-i păsa de nimeni și de nimic cu excepția copilului ei.

Din fericire, B. J. era încântat de locul în care se afla și "șofa" de zor, trăgând cu ambele mânuțe de volan.

Stând cu picioarele desfăcute de o parte și cealaltă a cutiei turtite de pizza, Paterno scoase din buzunarul paltonului un pix și un carnețel.
- Aduceai cina bunicii dumitale?

Cissy aprobă din cap.
- De obicei o vizitez duminica, pentru că atunci rămâne singură. Eu vin întotdeauna cu mâncare, îi pregătesc ce cred eu c-o să-i placă și după ce mâncăm, ne uităm la vreo emisiune la televizor - Vrei să fii milionar sau Wheel of Fortune, cu Coco și... Se opri brusc și-l privi pe detectiv. Unde-i cățelușa?
- Poftim?
- De obicei, Buni stă singură, doar cu Coco, cățelușa ei albă și lățoasă, pe care o adoră realmente. Acum n-am văzut-o în casă, iar asta-i foarte ciudat. Bunica o ia peste tot. Practic sunt inseparabile.

Se uită prin curte, ca și cum Coco s-ar fi strecurat, cine știe cum, pe ușa din față.
- O s-o găsim, încuviință Paterno, dar scrise ceva în carnețel. O atinse apoi pe braț și rosti: Ziceai așadar... că vă uitați împreună la televizor...
- În seara asta urma să mâncăm pizza, fiindcă eu întârziasem.

Cissy își coborî privirea spre cutia albă turtită și nu-i venea să creadă că, practic, cu nici jumătate de oră în urmă, își făcea griji că va trebui să explice de ce nu avusese timp să pregătească ceva ce Eugeniei i-ar fi plăcut mai mult decât o pizza cumpărată de la Dino's. Acum se afla în mașină cu un polițist în care nu avea încredere, iar bunica ei era moartă. Își drese glasul și se strădui să-și organizeze gândurile.
- De obicei, eram doar noi trei, explică ea, bunica, Biji și cu mine. Deborah, femeia care practic e însoțitoarea ei și... ăăă, știi, nu-i de fapt o "infirmieră". Schiță în aer ghilimele. Buni n-ar fi niciodată de acord cu așa ceva, dar are o însoțitoare. Deborah este liberă în zilele de duminică și luni, iar camerista, Paloma, pleacă mi se pare pe la cinci după-amiaza. Elsa, bucătăreasa, lucrează numai - of, Doamne! - de luni până vineri, dacă Buni nu are musafiri... și... și... ah, da, Lars, șoferul, lucrează până la... nu știu... Până la cinci? Până la șase? Ceva de genul ăsta, numai dacă bunica nu are nevoie de el și atunci se înțeleg cumva.

Încerca să rămână logică și ordonată, dar își dădea seama că era dezlânată.
- Așa că atunci ne uităm la vreo prostie la televizor și... și... of, la naiba!

Începu să plângă din nou, după care, dezgustată de sine, își șterse furioasă lacrimile.
- Mami? întrebă B. J. și-și întoarse capul s-o privească.

Cissy izbuti să-i zâmbească.
- Mami e bine.

O minciună sfruntată.
- Putem pleca acum? îl întrebă pe detectiv.

În fața porții apăruse un alt vehicul, cu echipa de criminaliști, care blocă aproape complet accesul pe domeniu. Prin porțile deschise, vedea că unii vecini ieșiseră pe stradă și se adunaseră sub ramurile întinse ale unui stejar mare. Cissy oftă, apoi oftă încă o dată când duba unui post TV vui în sus pe deal și parcă neregulamentar la câteva case mai jos.
- Din ce în ce mai bine, murmură ea.
- Vă pot duce eu acasă, se oferi Paterno, dar din păcate va mai dura. Ar fi util dacă mi-ai putea da o listă cu cei care lucrează aici. Numele și adresele.
- Nu le am la mine, dar Buni le are. Eu am două numere de telefon în agenda telefonului. Deborah și Lars. Nu le știu pe restul, dar pe laptopul de acasă am numerele unora dintre prietenele ei.
- Orice îmi poți face rost este util.

Cissy își luă telefonul din poșetă, derulă prin lista de contacte și apoi îl anunță:
- Deborah Kropft, uite-o!

Dictă numărul, apoi trecu mai departe:
- Și Lars Swanson. Știam că-l am, pentru că uneori ne mai duce pe mine și pe Biji. Îi dictă și numărul acela. Numele de familie al Palomei este Perez și cred... cred că locuiește în Oakland. Pe soțul ei îl cheamă Estevan. Mai există o cameristă, Rosa, care a lucrat mulți ani pentru Buni, dar cu întreruperi. Numele ei de familie este Santiago. Nu știu unde locuiește, dar cred că Buni are toate datele în bibliotecă. Lângă telefon. Într-o agendă, nu pe un computer... Ea își folosea rar computerul...

Dumnezeule, o lua din nou razna!
- O să verificăm. Mulțumesc.
- Acum putem pleca?
- Nu încă, dar în curând. Îți promit, o asigură Paterno solemn. Revin în câteva minute, iar după aceea, dacă o să mai am întrebări, o să telefonez sau o să-ți fac o vizită, sau, dacă îți este mai ușor, poți veni la secție.
- Realmente, nu mai am nimic de adăugat și, chiar, trebuie să-mi duc băiatul acasă.
- Știu și o să mă grăbesc.

Detectivul ieși din mașină și-și întoarse atenția către cineva care apăruse din mașina criminaliștilor. Împreună, cei doi merseră cu pas grăbit pe aleea de cărămizi, care era acum plină de polițiști și paramedici. Era imposibil ca Paterno să-i ducă personal cu mașina acasă. Trebuiau să găsească o modalitate prin care să deblocheze ieșirea din curte. Deocamdată însă se părea că era captivă aici, ceea ce era extrem de neplăcut.
- Asta e, băiete, i se adresă ea lui B. J. Nu pot să fac altceva. Se pare că vom fi doar noi doi. Ce părere ai dacă am mânca în mașină?
- Biji conduce.
- Hmm. Mai târziu.

Copilul începu să plângă când Cissy îl ridică din poală, dar ea ignoră apropierea unui nou acces de isterie, îl prinse cu centura în scaunul din dreapta, scoase mai multe șervețele din torpedo și deschise cutia cu pizza.

Luă dinăuntru o bucățică și o întinse băiețelului, ale cărui plânsete încetară imediat. Ieri, Cissy și-ar fi făcut griji să nu păteze scaunele tapisate cu piele, dar în seara asta înțelegea că ele nu însemnau mare lucru. Sosul de roșii sau bucățile de mozzarella puteau fi șterse. Bunica ei nu avea să se mai plângă niciodată din cauza petelor.

În timp ce B. J. luă o bucățică de pepperoni, pe care o examină cu atenție înainte s-o bage în gură, femeia privi afară prin parbrizul ud de ploaie, spre vila veche. Pereții din cărămidă și imitație de șindrilă se ridicau patru niveluri deasupra garajului din subsol, care era flancat de rododendroni, azalee și ferigi ce tremurau acum sub vânt, îngreunate de apă. Ferestrele primelor două niveluri erau luminate - petice calde de lumină ce dezmințeau oroarea dinăuntru. Își ridică după aceea privirea spre al treilea nivel și fereastra fostei ei camere, locul unde își petrecuse majoritatea anilor mizerabili de adolescență.

Pe atunci detesta să locuiască în oraș și prefera ranch-ul. Situația se schimbase, bineînțeles.

Poate că Cissy ar fi trebuit să se mute înapoi, așa cum sugerase bunica după ce-l dăduse afară pe Jack, însă ea nu dorise să renunțe la independența ei. În plus, vila asta uriașă și întinsă nu-i trezea amintiri așa grozave.

Acum Buni era moartă.

Gâtul i se încleștă dureros. Întreaga ei viață părea să se năruiască. Mama ei evadase din închisoare, bunica ei murise, soțul... Nu, nici prin cap nu-i trecea să mai revină aici. Se uită la băiețașul ei, care mesteca fericit pepperoni, și rupse o bucată de crustă cu brânză. I-o întinse lui B. J., care o luă încântat, strivind-o în pumnișor.

Era atât de pierdută în gânduri, încât nu văzu o umbră trecând pe lângă mașină și nu-și dădu seama că cineva privea prin geamul portierei ei până nu auzi bătaia degetelor în sticlă. Tresări, se întoarse brusc, aproape scăpând restul de pizza pe volan și-l văzu pe Jack Holt privind înăuntru.
- Doamne! murmură ea, cu inima bătându-i sălbatic, după care vorbi cu glas tare: B. J., ia uite cine-a venit.

Ei înseși nu-i venea să creadă.
- E tăticul tău.

Citește capitolul trei din această carte aici.