*
Peregrinările unui pseudoyankeu prin ținuturile românești
în anul de restriște 2021
în anul de restriște 2021
Ei da, măseaua. Știi cum ți-o scot?... până să clipești din ochi, odată... pac! (Iordache în D-ale carnavalului, Act I, comedie de I.L. Caragiale)
N-ai grije! Cupeu separat... Intri, închizi lumina, tragi perdeluțele și te-ncui pe dinăuntru. (A în C.F.R. de I.L. Caragiale)
Toate vizitele scurte și de rutină la dentist se aseamănă între ele. Nu necesită anestezie și nici transfer bancar. Foiletoanele stomatologice însă, sunt fiecare frustrante în felul lor. Clătiți, scuipați!
Suedezii și finlandezii își repară, întrețin și albesc dinții în Estonia sau Polonia. Canadienii și americanii sunt familiarizați cu nenumărate dental destinations în Mexic. Cel mai apropiat scaun dentar e acolo, de multe ori, la nici o sută cincizeci de metri sud de punctul de frontieră. Harta e mai plină de bubițe roșii care semnalizează cabinete stomatologice, decât e pielea cuiva atins de pojar. Orașe întregi la sud de Rio Grande sunt întemeiate și dezvoltate anume pentru industria lor dentară înfloritoare. Los Algodones, așezare de pe malul drept al lui Colorado River, în Baja California, Mexico, e poreclit... Molar City.
Vorba e, dacă dantura tot ți-a făcut bucuria să ceară, de acolo, din spatele măștii, reparații capitale într-un asemenea an pandemic (!), de ce să nu le faci într-o țară care e deja, sau pentru moment, pe lista verde? Ca România. Și deși, până mai ieri (a se citi început de iunie 2021), ai evitat timp de cincisprezece luni orice ieșire la spectacole, conferințe și restaurante în America, și ai pus și continui să pui masca până și atunci când te dai jos din mașină să faci plinul la pompă sau când te sui în vreun lift din care tocmai a coborât cineva, acum, deodată, ignorând aglomerațiile iminente ale unei călătorii, te apuci să răsfoiești web-ul pentru două bilete de avion cu destinația Otopeni. Scaune lipite de scaune, lipite de alte scaune, sau despărțite de ele printr-un culoar lat de-un cot; traversând Atlanticul și, mai apoi, Europa de la Vest la Est, om lângă om. Realizezi?! Cam da. Și toate mânerele alea de uși și portierele de taxi, și boarding pass-urile care trec din-mână-în-mână, și tăvile de la controlul de securitate. Ca într-un time-lapse mâini peste mâini, peste alte mâini, prind, ridică, mută obiecte pe care vei fi nevoit să le atingi și tu. Amprente care se întipăresc lângă și peste alte amprente, se încalecă, se șterg unele pe altele, se îngroașă, se întind... Pe fundal voci răgușite, râsete înspumate, tusete, ici și colo câte un strănut.
Readus la realitate de vocea din receptor. Dacă aveți doar escală la Amsterdam, nu cred că e nevoie de teste, dar poate e mai bine să le faceți; vedeți și pe pagina noastră de web, klm.com. Am văzut. În instrucțiunile companiei aeriene, unde se citează ordonanțe ale guvernului olandez, sunt numai cercuri vicioase. Un link care pretinde testele trimite la un alt link care le recomandă, care la rândul lui trimite la unul care nu încurajează nici măcar călătoria. Deși noi nu vrem să vedem Rembrandturi de data asta. Noi, doar în trecere... Da, dar vă trebuie o dovadă că puteți intra în țara de destinație. Sunăm la consulatul român și ni se răspunde de la... București și nu de la New York. Număr redirecționat. Se poate, stimate domn, intra în România? Nu știm. Sunați la poliția de frontieră! Sunăm și o tovarășă răspunde, cu seriozitate, că oricum nu se poate intra în România numai cu pașaport american, dacă nu avem viză. Și menționează o lege veche de două sau trei decenii, timp în care milioane de cetățeni americani au tot intrat în România legal, fără viză. Ei și, vaccinat, nevaccinat, testat, netestat, vizită de-o zi sau de-un an, tovarășa vrea viză. Clătiți, scuipați, mușcați pe ei și țineți strâns!
Într-un county cu peste o jumătate de milioane de locuitori, numărul zilnic de cazuri a scăzut, la 20, 17, 9, 7, 3, 7, 2... Amenințarea din jurul tău se risipește. Cel puțin pentru moment. E vară, vacanță și nimeni nu te obligă, de fapt, să părăsești (această) zonă de confort. Numai că tu nu vrei să evadezi dintr-o zonă geografică, ci dintr-o stare de spirit! În care te-ai închis ca la carantinarea unei cetăți. Suntem închiși în noi ca personajele lui Buñuel în vila din El angel exterminador. Și vreau să apăs pe clanță și să ies. Și dacă va fi să descopăr, ca protagonistul din Truman Show, că mare parte din psihoza asta e o cacialma, așa să fie. Oricum ar fi, vreau să văd că avioanele mai decolează și aterizează, dar nu pe youtube, ci ca pasager. Să văd că pilotul găsește drumul spre București, că Arcul de triumf e tot acolo, că nimeni n-a mutat Predealul, că la Cluj teatrul e în picioare, că în Alba miroase a fân proaspăt cosit, că bat clopote în biserici și că se vând cărți noi în librării.
A călători acum e, într-un fel, în toate felurile, o mare aroganță, știu. Și mie nu-mi plac aroganții. De aceea nici nu voi accepta, când vom ieși din situația asta, discursul împăciuitorist pe care ni-l pregătește presa occidentală: cu toții, luptând cot la cot, am reușit să învingem... Hai sictir! Unii cu mască, cu restricții auto-impuse, cu dezinfectarea... dezinfectantului, vaccinați, testați, evitând orice spațiu închis, ca mine, în timp ce alții tot repetă la modul imbecil că cei care au pierdut bătălia cu virusul aveau, nu-i așa, 70 sau 80 de ani sau că deja sufereau ei de altele. Or fi suferit, dar își duceau viața liniștiți până când la Wuhan... Mă rog. Fapt e că, înlocuind în propoziție aroganța cu simpla îndrăzneală, și având alibiul lui 33 obturație de canal, 34 rezecție apicală, 35..., mi-am luat avânt pentru o vacanță de 89 zile într-o țară cu un sistem medical care, se spune, ar fi pe cale de colapsare. Posterior tibialis, tendonul iritat de la gleznă, ar fi cerut și el orice altceva decât urcat și coborât de scări, mers pe benzi rulante, alergat de la un gate la altul, trenuri, metrouri, bagaje... Dar suntem deja pe aeroport, prea târziu să-mi mai derulez pe ecranul din minte scurtmetraje apocaliptice. Ca cel cu avioane întârziate, legături pierdute, săli de așteptare supra-aglomerate, om guraliv, lângă om febril, lângă tuse de om. În fond, pe celălalt film, cel cu testul PCR, al cărui rezultat nu vine în 72 de ore și îți dă peste cap toate planurile, l-ai văzut și revăzut până s-a tocit celuloidul imaginației și uite că de fapt testele au venit și, slavă Domnului, sunt amândouă negative. Să mergem.
Eviți coada de la check-in prefăcându-te membru al nu știu cărui cerc, club, categorie. Valizele pleacă pe bandă, funcționara nu e interesată de teste. Nici nu le pomenește. Nici de declarația de sănătate care pe site-ul companiei părea esențială - ziceai că regina Țărilor de Jos însăși așteaptă pe aeroport la Skipol și îi pocnește cu tocul de la pantof pe cei care n-o au -, nu întreabă. Cere totuși (funcționara, nu regina) certificatele de vaccinare, bifează ceva pe un ecran. Have a pleasant journey! Spre gate. Măștile în mișcare până mai adineaori prin tot aeroportul se strâng amenințător în coada de la îmbarcare. Ne spionăm unii pe alții. Unora le-aș rearanja... tifoanele astea pe fețe. Să nu li se mai vadă nările. Mă irită. Ce, nu le încap nările sub măști?! Asta e întrebarea care mi se citește pe chip în fotografia, click!, care mi se face la urcarea în avion. O metodă nouă, asta cu poza. Un check verde apare pe ecranul mare - pe care toți din coadă văd ce frumos și crispat ești - în dreptul mutrei tale, dacă ea coincide cu cea "de la dosar". Digitalii n-au liniște, inventează mereu jucării stupide, invocând eficiența și optimizarea. Și totuși, de câte e el în stare, digitalul, nu-i așa? Uite, și cu virusul ăsta, cum l-au potolit biții și baiții lor. Iar globalizarea l-a împiedicat să se propage. Planeta e pe mâini bune. În loc să înjur, prefer să îmi spun în gând bancul, scurt și sec, pe care l-am inventat zilele trecute:
Organizația Mondială a Sănătății
Atît. Râd sub mască. Râd însă și când îmi amintesc replica dată de un senator român anti-mască, om cu două facultăți - dintre care una cea de Medicină - care explica cum e cu puterile negative ale lui 10 și cu dimensiunile minuscule ale particulelor purtătoare de virus, ignorând însă suprafața totală de impact protejată de mască. Ba mergând și mai departe în bagatelizarea situației și lăudându-se prin ianuarie, pe fundalul celui mai mare val al pandemiei, cum el și prietenii lui au mâncat sarmale de sărbători, pescuindu-le cu mâinile direct dintr-un blid comun. Spre ce țară mă îndrept? E bine ce fac? Mă uit pe geam. Norii tac.
Nimeni, la Amsterdam, nu ne întreabă de teste negative sau declarații de sănătate. Nimeni nici la îmbarcarea spre București. Nimeni în avion. Nimănui nu-i pasă de așa ceva nici pe Otopeni. Dar luptăm, măi tovarăși, în Europa unită, sub stindardul unei strategii comune, împotriva acestei calamități. Îți vine să te iei cu mâinile de cap, ca-n Strigătul lui Munch. În fine, suntem în țară. Timp de o săptămână hotărâm să nu ne îmbrățișăm cu cei dragi. Fiindcă, nu-i așa, călătoria noastră a însemnat contactul cu sute și sute de persoane.
Sfârșit de iunie - mijloc de septembrie 2021. Peste patru mii de fotografii și video-clipuri. Plus altele, întipărite numai în mințile noastre de pseudoyankei, și nu în memoria smartphone-ului de vacanță. Un prim click (din pleoape) marchează o amintire pozitivă. Mall, sector 3, centru de vaccinare. În vremea ciumei ăsteia camusiene prin care trecem, totul e aici curat, ordonat și deloc aglomerat. Luna trecută am convins, de la distanță, prin telefon, pe cineva să se vaccineze. Fără să presăm, fără să arătăm cu degetul, am reușit totuși. Și acum mergem să facă a doua doză. Lumea e relaxată în mall și pe stradă, cifrele sunt în scădere vertiginoasă în România. Și bucuria asta se încolăcește, liană pe liană, în jurul celei, la fel de mari, că suntem acasă în vacanță, în ciuda a tot și a toate, și că e suficient să ne suim în mașină sau să ajungem pe unul din peroanele Gării de Nord ca să plecăm de acolo în oricare din călătoriile mult timp amânate. Și că, sigur, a mai trecut o zi și suntem tot sănătoși, deși am stat deja de două ori cu gura deschisă pe scaunul dentistei. Frica strânsă în oase se retrage. Tremurul cu care mă trezeam dimineața în ultimele luni s-a atenuat până la dispariție. Ne mărturisim unii altora, cei abia veniți și cei aici regăsiți, de ce hibe, ticuri, stări anxioase recurente și boli reale și imaginare ne-a vindecat reîntâlnirea noastră. Deși zâmbetele ne sunt oprite la jumătate de câteva ori. Fiindcă în tot cartierul se aud atunci strigătele a mii de oameni, a mii și mii de oameni, strânși la un meci pe Arena Națională. Și, așa cum ne așteptam, a doua zi fotografiile confirmă că microbiștii nu respectă locurile de pe bilet, stând ciorchine. Primii nori.
Șase fotografii cu planificările, mereu modificate, ale vizitelor la cabinet. Bilete scrise de mână, date bifate, date încercuite. Două clipuri la o masă pe terasa din incita Muzeului Satului, în timp ce sorbim, voit zgomotos, din sticle de bere. Un minuscul recipient de dezinfectant, abia scos din buzunar e și el acolo. Arătăm ușor crispați, mirați noi înșine că ne-am luat inima-n dinți. Nu, fără pahare, mulțumim, bem direct din sticlă. Un plan general și un gros plan cu un individ ascuns sub o șapcă pe care e cusut un cangur auriu, stând pe prispa unei case din Dolj și legându-și cu atenție glezniera. Mai multe panoramări din centrul gospodăriilor, peste magazii, șure, grajduri, intrări în beciuri, mușcate în pridvor. Un plan general cu coroana unui corcoduș din care răsare turla unei biserici de lemn. Muzeul Satului ca un catalog de mostre, de răsfoit înainte de a definitiva planul călătoriilor. Cu măști și fără măști, în grup de trei, în fața Operei Române. Scena văzută din lojă. Apoi brusc, un peron al Gării de Nord, aglomerat, și un tren intrând în gară. Dacă închid ochii aud huiduielile oamenilor când trenul de Predeal e tras la peron cu cinci minute după ora la care ar fi trebuit deja să plece. Mă aud și pe mine strigând Rușine! Nașul, pe scara vagonului, râde batjocoritor și flutură un steguleț galben. Urmează o înregistrare audio, în interior, fără imagini, a unei discuții în trei. Care începe cu Biletele la control! Și continuă cu: La ce oră ați tras trenul la peron? L-a tras când a putut, gata! Cine e dumnealui? Păi e... Eu te-am întrebat pe dumneata, de ce răspunde dumnealui? E... supra-controlul. Ce-ar fi dacă presa ar afla cu ce întârziere... Mă doare în cur pe mine de televiziune! Se mai aude râsul supra-controlului, șpăgar șef, îmbrăcat la costum și pus pe ceartă, la remarca șefului de tren. Apoi se revine la Biletele la control!
Două poze nereușite, prost cadrate, la nervi; primele din Predeal. Dar cum să fotografiezi o groapă din care pleacă altă groapă, din care se ramifică mai multe gropi? E peronul liniei șapte a gării din Predeal. În gara cu cea mai frumoasă clădire din România, un hiperboloid spectaculos proiectat mâine și construit poimâine - dar care datează de fapt din 1969 - doar peroanele unu și șapte sunt funcționale. Restul sunt permanent închise. Iar peronul șapte e cel plin de gropi. Am însă peste douăzeci de fotografii cu gara. La mai multe ore ale zilei. Clădirea merită un congres de arhitectură de organizat acolo, în aer liber. Hiperboloid rezemat pe contraforturi; o hiperbolă care se naște dintr-o parabolă, într-un plan perpendicular. Inginerul Mircea Mihăilescu, profesor la Cluj, a realizat toate astea înainte de Windows 10 varianta roz, fără tabletă, și fără prieteni pe Facebook și urmăritori pe Twitter. De necrezut.
Ce nu am e o înregistrare a convorbirii telefonice cu proprietarul vilei Elitte din Predeal. Loc unde nu mai stătusem niciodată. L-am sunat din tren ca să confirm ora sosirii pentru check-in. Dac-aș avea înregistrarea, aș pune-o tuturor acelora care pretind că în România nu s-a schimbat chiar nimic - ba s-a schimbat, și se schimbă mentalitatea, ceea ce e esențial - sau celor care au luat de bună o broșurică penibilă despre motivele României de a fi... altfel. Fiindcă, spre surpriza mea, vedeți, mi se mulțumește politicos că am sunat să confirm, eu turistul, și sunt asigurat, fără să cer, că vom fi așteptați la gară cu mașina. În treizeci de secunde, timp în care trenul nostru pleacă greoi din Bușteni ca să urce pe Valea Prahovei, am stabilit toate detaliile. Iar odată ajunși la vilă, nu numai că nu suntem lăsați să ne ducem singuri bagajele în cameră, dar ne trezim întâmpinați cu un pahar de palincă și multe vorbe bune. După obicei.
Fotografiile cu numărul 257-455 sunt toate din Predeal, Cioplea, Clăbucet, de la Trei Brazi și Cabana Vânătorilor. Cu bune și rele. În oraș, majoritatea obiectivelor arhitectonice sunt obturate de vehicule: mașini, SUV-uri, dubițe, tiruri. Toată România, de altfel, se prezintă ca un loc invadat de monștri pe patru sau mai multe roți. Sunt trist, ca român, și rușinat, ca yankeu, fiindcă disperarea asta după automobil de acolo vine, din America. Unde mersul la pâine, la frizer, la meci, la servici și la bibliotecă se fac toate la volan. Traversatul străzii se face la volan. Și cu fiecare cheie în contact, obezitatea populației crește, aerul se strică...
Dar să nu anticipez. Despre aer nerespirabil e de preferat să vorbim când ajung la imaginile din Cluj. Până una alta, suntem acum în cabina care duce din Bușteni, sus pe platou. O cabină destinată falimentului. Uite, un subiect pentru ziariștii care au obosit să comenteze mitingurile politice Jos cu Câțu, Sus cu Mâțu!: Cine dorește cu tot dinadinsul să falimenteze telecabina din Bușteni? Serios, cine? Și cu undă verde primită de la cine? Prima fotografie pe care o am de la telecabină e însă un plan general cu un grup de vreo treizeci de copii de școală primară care, pe treptele de la intrare, mănâncă fiecare, cuminți dar veseli, sandvișuri. Îi laud și din spate aud vocea unei profesoare: sunteți primul pe ziua de azi care a spus ceva de bine de noi. Vor urca și ei cu telecabina? Ah, nu, spune ea jenată, nu ne permitem, suntem de la o casă de copii. Ne-am adăpostit aici ca să-și mănânce și ei mic dejunul și să pună pelerinele. Vine ploaia. Dintr-o mașină luxoasă, un Audi Q5 aș ghici, se dau jos patru turiști. Urcă înaintea noastră scările spre casa de bilete. Apropo, la capitolul accesibilitate pentru persoane cu dizabilități România lui 2021 stă câteva locuri în urma ultimei (nepopulate) insule din Pacific. Făcând parte din aceeași uniune cu... Suedia sau Danemarca, României ar trebui să i se impună condiții draconice pentru intrarea măcar în secolul XIX la acest capitol. Am și două fotografii cu pasarelele de peste DN1 la Bușteni dar nu le găsesc acum. Sunt ușor mișcate, îmi aduc aminte că râdeam când le-am făcut. Nerușinarea edililor și ale companiilor naționale care au construit așa ceva e însă evidentă. Peste cincizeci de trepte în pantă abruptă, scări neacoperite pe care plouă și ninge, niciun lift. Jumătate din populație n-are nici o șansă, probleme locomotorii, vârstă, cărucioare de handicapați, cărucioare de copii. Aceste monstruozități, construite, aș ghici, în ultimii zece-doisprezece ani, ar fi trebuit să constituie obiectul multor procese intentate administrației, la toate nivelele. Asta e.
Timp de trei minute grupul coborât din Audi parlamentează la casa de bilete, apoi conducătorul lor dă din mână a lehamite, se întorc pe călcâie și pleacă. Abia acum înțelegem: prețul unui bilet de telecabină, în vara lui 2021, în stațiunea românească Bușteni, este de 150 lei. Insist: 1 5 0 lei. Unu, cinci, zero. Echivalent aproximativ în dolari 36, în euro 30, în coroane suedeze... Cine vrea să falimenteze telecabina din Bușteni? - o temă pentru studenții de la cursul de ziaristică de investigație.
Urcăm, fiindcă în ciuda norilor amenințători, al prețului dement și al serviciului mizerabil, jignitor, vrem sus pe platou! Acolo unde începeau și se sfârșeau excursiile mele de licean; iar soția mea n-a văzut Babele și Sfinxul decât în fotografii. Suntem singurii călători ai unei curse de amiază. Vatmanul se uită obraznic la noi, nu salută, nu explică. La întrebări banale, ridică din umeri. Ora de coborâre a ultimei cabine e... mai multe. În timp ce nasturii cămășii lui cu trei numere mai mici amenință să-mi sară cu violență în ochi, îmi spune, la viteza de două greșeli gramaticale pe propoziție scurtă, cum că Să fac, domne', o poză la orarul telecabinei când cobor. E pe zid, acolo, ce naiba. Omul de Neanderthal nu pare mirat când cabina trece, realmente la limita coroanelor copacilor de pe stâncile de dedesubt, sau când crengi de jnepeni pocnesc în geamuri făcând să tremure telecabina și pietrele din jur. Dar am ajuns pe platou, norii se împrăștie și oile se apropie. Și pentru prima dată, ajutat de unghiul din care bate lumina, găsesc în conturul unei stînci-ciupercă un chip de babă. Se vede chiar și în poză. Nu mai contează că fostele cabane și restaurante sunt părăsite și în paragină, că nu există o toaletă, că, din nou, nu s-a făcut nicio încercare de a amenaja o potecă pe care să poată urca și cei mai puțin în formă. M-am așezat pe hanorac. Un ciobănesc m-a studiat o vreme apoi s-a lăsat cu toată greutatea lângă mine, pe-o rână. Flori mici de culori iuți în vale. O liniște binefăcătoare se coboară în mine. Până și glezna tace.
Schimbăm hainele în București, ridicăm pachete cu cărți, facem un somn la grătar, bem tămâioasă. Lucrări dentare temporare, finisare șlefuiri, probă schelet metalic. Spre Costinești apoi, cu mașina. Pe o autostradă cu doar două benzi, la care viteza limită admisă e aberant de mare. Mulți o ignoră, chiar și așa. Am ales pentru cazare zona de la epavă și nu Costineștiul propriu-zis. Vile de două și trei etaje aici, curți pavate, mese la umbră, o trambulină cu plasă de protecție pentru copii. Iar în camere, mobilă nouă și aer condiționat. Fiecare proprietar pare să fi făcut totul ca turiștii lui să se simtă bine. Câmpurile dintre vile, însă, miros uscat, a pustiu dobrogean, ca-n Geo Bogza. Nu tu un copac, un gard verde sau vreo insulă oarecare de iarbă. Plaja e îngustă, sălbatică și nu foarte aglomerată. În buza falezei, iată, vagonul-locuință al pescarilor, exact ca cel din vremea studenției noastre. Și, da, tot ca atunci, unul dintre ei, după ce mă studiază de sus până jos, cântărindu-mi și salutul, și întrebarea, îmi dă notă de trecere și se oferă să ne prăjească pe plită, din captura zilei, o tavă de obleți, hamsii și alți pești mici, care ies crocanți și gustoși. Să nu uitați de lămâie! mai apucă să strige după noi. Uite și două poze în care suntem sprijiniți de bărcile masive de pescuit. Într-una dintre ele eu apar încruntat, cu ochii mijiți; tocmai descoperisem că, pe burta epavei, un idiot și-a făcut reclamă cu vopsea, anunțând cu litere de corijent la caligrafie o atracție turistică.
Pe seară ne repezim până în stațiune. Să ne înțelegem, nu mă așteptam să regăsesc Costineștiul de acum treizeci ani, nu sunt naiv. Fapt este însă că una dintre cele mai dichisite stațiuni de tineret din Europa cândva, Costineștiul de azi e o cloacă. O mizerie. Construcțiile sunt de zece ori îndesite, paragina e vizibilă, gunoiul evident. Iar oamenii, cei mai mulți fără nicio legătură cu vârsta studenției, nu poartă, niciunul mască. În vara lui 2021! Noi, da. Printre ei, ca niște extratereștrii. Vă aduceți aminte de norii care se... iviseră când am auzit uralele de pe stadion la București? Ei sunt grăbiți acum din spate de alții, mai cenușii, pe care îi împing, uniți întru stupizenie, costineștenii estivali. Nici mașinile nu sunt parcate la intrarea în stațiune, ca altădată. Grobienii au ajuns cu ele până pe gazonul falezei. Între bungalouri, sfori pe care lelițele cu BMW-uri au agățat la uscat costume hidoase. Scutece cu unică folosință ornează ici și colo gardurile vii. Forum-ul, în ciuda excepționalei poziții de pe coastă, unde fiecare cameră e, practic, a room with a view, e neîngrijit, puhăit, ca un bețiv după o noapte deocheată, iar treptele de la intrare sunt deja în colimatorul șacalilor de la volan, mare lucru să nu ajungă și ele... parcare. Am fost inspirați să alegem zona de la epavă. Decizia ne-a ferit de priveliștea zilnică, de mirosurile și de zgomotul stațiunii tineretului. Halal.
La Cluj trei cazuri pe zi, în Alba zero, la București 11. Călătorim noaptea cu vagon de dormit. În primele zece minute dezinfectăm cabina. Spray, cârpă, hârtie, spray. Pe fețele de pernă punem prosoape curate aduse de acasă. În taxiul care ne duce prin noapte spre Mănăștur, peste Gruia, tânărul clujean de la volan ne povestește însă cu mândrie despre Festivalul Electric Castle, ținut de curând. Unde zeci de mii de oameni... Iar nori! Deși el vede soare. Nu s-o îmbolnăvit nimenea, că toți o fo' vaccinați. Un an și jumătate de discuții despre pandemie, și opt luni despre vaccinări și multă lume continuă să nu înțeleagă nimic. De purtat, el poartă, corect, mască. În zilele următoare am notat însă de mai multe ori în jurnal: S-a țopit Clujul? Traficul e de două ori mai prost ca în București. Librarii sunt incompetento-digitalizați și la fel de obraznici ca mezelăresele. În Mănăștur, la Big, înțeleg pe viu cum sunt tratați zilnic cumpărătorii clujeni, când două dintre menționatele mezelărese nu-și întrerup discuția-despre-nimic decât pentru a-mi arunca peste umăr și tejghea un: Ce să zic, v-oți grăbi amu, că pă vremea comunismului puteați fain frumos să stați la coadă și noaptea. Păi chiar. Iar la Teatrul Maghiar, unde aș fi zis că te poți refugia întru cultură, altă surpriză: Tompa Gabor a permis unui smintit să pretindă că montează un Shakespeare, când de fapt el urcă toată audiența pe scenă, făcând-o parte dintr-un decor claustrofobic până la refuz. O saună. Un kitsch. Actorii trec, pe jumătate goi, la cinci centimetri de publicul din primul rând. Ba se opresc chiar și îți pun întrebări, ca să simți că ești parte din spectacol, cică. În sferto-întunericul în care farsa asta hidoasă are loc, vezi saliva decolând de pe buzele unor calibani, în drum spre tine, închizi ochii și speri să țină masca. Serios, Tompa? Altminteri, festivalul Opera Aperta și grădinile de vară din Piața Muzeului te fac să-ți treacă supărarea. Ca și după-amiaza însorită petrecută pe gazonul din curtea interioară de la Agronomie, la un festival de jazz. Dar cifrele încep să crească. Trei cazuri devin zece, apoi 40 și, într-o săptămână, când ne întoarcem în capitală pentru cimentări, acolo sunt deja 100. Iar la Cluj, după plecarea noastră a urmat Untold-ul. Bun prilej de verificare a graficului unei funcții exponențiale de contaminare.
La Câmpulung ne bucurăm de verdele muscelelor, de istoria bogată a locului și de arhitectura primului deceniu al secolului XX, încă în picioare, dar ne facem cruci când aflăm că gara nu poate azi să-și permită nici măcar un singur casier. Într-o proză a lui Radu Pavel Gheo, găsesc, coincidență, o lună mai târziu, o astfel de gară / haltă, plasată însă undeva în nordul Moldovei. Da, dar Câmpulung Muscelul nu e o haltă oarecare. Putea fi, a fost atât de aproape de a fi reședința de vară a familiei Hohenzollern! Dacă muscelenii nu ar fi fost prea căpoși și s-ar fi înțeles cu Carol. Chiar și fără familia regală, stațiunea avea cândva prestanța unui loc de promenadă elegant, cu domnițe la corset pe sub rochii de muselină, of Zoe, Zoe, care-și ascundeau paloarea feței sub umbreluțe și finețea mâinilor în mănuși înalte de dantelă. Impunătorul Hotel Regal, din centru - închis și nerenovat, ca o stafie albă - e și el o dovadă că timpurile, cândva mărețe, refuză să reintre în matca din care le-au scos comuniștii. Dar prindem zile cu soare și ne lăsăm îmbăiați în legende în cetatea lui Negru Vodă, mai ales că se împlinesc și 500 de ani de la Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung. Muzeul Etnografic e dens, serios, viu, dar casa în care e găzduit și istoria ultimului ei proprietar, avocatul Gheorghe Ștefănescu, care cam-de-bunăvoie-și-cu-pistolul-în-ceafă a donat-o statului, mă fascinează încă și mai tare.
Numărăm pe degete zilele până la plecare. Un amestec tulbure de bucurie și adâncă tristețe. Facem din nou teste, ne conformăm. La Sanador, pe Buzești, lângă Victoriei. O adresă demnă de... evitat. Lobbyul și triajul măsoară împreună douăzeci de metri pătrați. Coada se încolăcește, oameni care prezintă simptome, lângă cei care nu. O altă aliniere, la lift, care se întretaie cu coada de la recepție. Asistența medicală privatizată pare să fi făcut primul pas cu stângul.
Cu testele negative în buzunar, și cu 54 de cărți noi și două tablouri - pe care le-am primit cadou chiar din mâna pictorului, la Șard, lângă Alba Iulia - în bagaj, suntem în drum spre Otopeni. Îmi strâng sora în brațe, la despărțire. Îmi petrec apoi mâna pe după talia frumoasei mele soții și pornim, ușor melancolici, spre celălalt Acasă. Ultimul dintre oficialii de care trecem, în drum spre gate, e cel de la pașapoarte. Socotește atent. Apoi ne fixează, rânjind: 89, le-ați numărat, nu? Că dacă erau 91 vă trebuia viză.