Și uite că nici acum nu mă întreabă nimeni, dar eu o spun. Și o fac acum, aici, nu doar pentru că vin sărbătorile sau pentru că de la o vârstă și de la singurătate mă încearcă anumite sentimente, nu. O fac pentru că, dacă spui asta cuiva personal, la cafea, se pierde importanța mesajului. Și n-are legătură nici măcar cu faptul că ne cunoaștem sau că am fost salvat la propriu și la figurat de ea, de a nu mă pierde, poate definitiv, pe scenă. Cuvinte mari, știu, dar așa erau situațiile. Înțeleg aici, imposibilitatea de a fi eu în momentele în care mai mult îmi doream să dispar. Nu eram nici prieteni. Mă privea de cum mă împiedic în multe situații destul de dificile, fără să zică nimic. Mă accepta. Îmi lăsa spațiu să fiu așa cum sunt și mă confirma. A fost cel mai important. Și de câte ori găsea un motiv stupid în mijlocul haosului, îmi zâmbea. Îmi reamintea că tot ce se întâmplă e adevărat, iar eu tot nu am găsit soluția. Uneori era un zâmbet cald, alteori puțin apăsat, în funcție de cât înțelegeam sau de cum cerea situația. M-am agățat de zâmbetul ăsta larg, când în jur nu prea am găsit nimic altceva. Dar nu pentru asta e cea mai talentată persoană pe care o cunosc, motivele le știți și voi, căci este vorba despre Dorina Chiriac.
Poza este de la premiera filmului Autoportretul unei fete cuminți, de acum câțiva ani.
