Fereastra

În prima fotografie se prea poate să fi încăput 224 de pietre de caldarâm, plus/minus alte câteva, niciodată n-am avut răbdare să le număr pe toate. În a doua sunt mai puţine, în a treia mai multe, în a şasea sunt pătate de soare, în a noua abia se zăresc, mai mult le ghicesc sub fereastră, ca în alta (le-am pierdut şirul), să fie albastre şi alunecoase de la ploaie.

Dar aici nu este vorba despre pietrele de sub picioarele trecătorilor, ci despre toţi cei care n-au mai ieşit cu anii din casă, trupurile fiindu-le claustrate între ziduri la fel ca oasele în pielea mirositoare a medicamente, a tifoane umede la care nu te-ai uita decât cu silă. Din stradă pot fi zăriţi pândind după perdelele îmbâcsite. Inevitabil şi geamurile au dâre de muşte strivite cu revista de programe TV, făcută sul. Ghipsul e sărit, lemnăria crăpată, şi prin urmare vopseaua e ciobită pe alocuri. Unii îşi scot capetele afară, la aer, stând cu mâinile răsfirate pe pervaz, pentru a se încălzi la soare.

Depinde de fiecare la ce se uită şi ce anume vede. De obicei octogenarii caută alţi bătrâni de care să-şi pironească compătimitor privirea, la fel cum în fiecare dimineaţă citesc în ziarul la care sunt abonaţi, doar rubrica de Decese. Cu degetul umezit şi ochelarii alunecaţi mult pe nas, urmăresc cu satisfacţie nemărturisită mesajele de condoleanţe pentru foştii lor colegi de facultate, rude îndepărtate sau vecinii de stradă ce păreau mai în putere, şi care totuşi şi-au dat duhul întru veşnica pomenire, înaintea lor. Bolnavii zăresc sub ferestre o eternă viermuială de tebecişti, şontorogi, gripaţi şi canceroşi, orbi, hepatici şi sifilitici fără de scăpare, melancolico-depresivi, schizofrenici, reumatici, surzi, ştirbi, muţi, paralizaţi, amnezici. Nu văd chipurile, ci doar organe vătămate. Pulpe varicoase la femeile cocoţate pe tocuri, plămâni afumaţi la fumători. Amorezaţii părăsiţi se recunosc prin faptul că par loviţi cu leuca, uitându-se indecent de lung după cupluri fără să vadă micile gesturi de tandreţe, ci răni purulente căscate în coşul pieptului, viitoare gesturi de dezgust, grimase şi guri căscate a ţipăt.

O pensionară fărâmiţează pentru hulubi cotoarele de pâine rămase de la prânz. La altă fereastră, o mână dreaptă mângâie motanul gri, castrat, ce la fel ca şi stăpânul, n-a mai ieşit pe stradă din vara anului 1998.

Din căruţul aşezat lângă fereastră, un bărbat zăreşte zeci şi zeci de perechi de papuci care aleargă, se împiedică, se prăfuiesc sau se înmoaie în băltoace. De fapt nu-i observă de acolo unde stă el, doar îi ghiceşte în picioarele trecătorilor. Uneori îşi doreşte să-i invite în casă la o partidă de şah, aşa mi-a mărturisit într-o seară, ţâfnos. În tinereţe putea să fugă după trenuri, să sară garduri, juca tenis, mergea la ski în Poiana Braşov, dansa cu mâinile lipite de spinarea soţiei, frecându-şi nasul de gâtul ei. Era în stare să urce pe scări zece etaje, fără să gâfâie prea tare, să înoate în stil broască, fără să stropească în stânga şi-n dreapta cum făceau alţii. De când trenul i-a retezat picioarele nu mai poate decât să se uite. Cam de patru ani nu mai zbiară din senin, nu mai face ţăndări sticlele care îi pică-n mână. Nu mai înjură de dumnezei şi grijanii, nu se mai plânge decât de mâncarea pe care mereu o simte pe limbă prost gătită. Se răsteşte rar la infirmieră, în schimb îi consideră imbecili pe toţi medicii care şi-au băgat bisturiul în carnea lui, care i-au cusut cioturile îndopându-l cu prea puţine medicamente. Îi invidiază sincer pe nebuni, pentru capacitatea lor inepuizabilă de a se refugia în universuri paralele, bănuiesc. L-am sfătuit să fotografieze trecătorii de sub fereastra lui. A refuzat. Singurele fotografii pe care l-ar putea interesa, ar fi doar cu un campion de tenis.