Sacouri în carouri, fulare colorate, câte-o mustaţă stalinistă şi-o beretă franţuzească. Se gesticulează în toate direcţiile, unii stau cu mâinile înfipte în buzunare, nu puţini sunt cei care se ancorează de câte un pahar şi de interlocutorii din jur, cu spinările la pereţi. Se râde în gâlgâituri, se suspină înfundat.
Cei care savurează
Pasionaţii adevăraţi se recunosc după felul cum îşi iţesc gâturile printre alţi privitori, pentru a putea vedea fotografiile. Ochii lor sunt nevoiţi să sară peste capete, coate, pateuri duse la gură, pentru a ajunge într-un final pe exponate. Mai pot fi recunoscuţi după zâmbetele moi mijite ca din senin, din finele încruntări şi vorbele mormăite în sine. Prin tatonări succesive se vor apropia la distanţa potrivită pentru privit, vor sorbi imaginea la repezeală trecând la alta, ca apoi să se reîntoarcă la fotografiile preferate. Împătimiţii adevăraţi detestă vernisajele pentru că nu atunci e momentul potrivit pentru a savura. În public nu poţi totuşi să-ţi laşi balele să curgă pe tricou, să tremuri de ciudă şi încântare, să vorbeşti singur despre lumină, ideea genială, momentele acelea irepetabile surprinse de aparat, de texturile fine sau cromatică. Astfel de oameni pot deveni oarecum nesuferiţi dacă cineva îi scutură de umăr deranjându-i cu politeţuri de genul: ce mai faci, de când nu te-am mai văzut etc. În privirea lor se poate detecta o ostilitate asemănătoare cu cea a indivizilor care vor să smulgă fire capilare de pe ţestele altora.
În această categorie pot intra alţi fotografi dar şi pictori, scriitori, pescari, biologi, botanişti sau funcţionari la căile ferate. Pictorii vor fi încântaţi de lumină, de conceptul interesant, botaniştii vor cădea în extaz în faţa unui pistil, macro de brusture sau de ciuboţica cucului. Munţomanii nu se vor plictisi niciodată într-o sală cu stânci pozate din toate unghiurile. Stâncă privită din dreapta, stâncă cu coţofană pozată din stânga, din vârf, de jos, bolovan cu muşchi, cărare pietruită, capră neagră pe versantul nordic, capră neagră în vârf de brad, floare de colţ în ceaţă, floare de colţ în soare, bocanci, schiuri, stâncă privită din dreapta, pietroaie cu nori gri deasupra, o ciută sărind graţios între două fulgere photosopate, bolovan umed.... şi gata, am cedat nervos!
Istoricii au tendinţa să aprecieze fotoreportajele. Cu greu i-ai putea dezlipi de lângă lucrările lui Robert Capa, făcute în cel de-al doilea război mondial, sau din faţa unor instantanee surprinse în timpul manifestărilor studenţeşti de la Paris, din '68. Au mare trecere şi fotografiile de grup cu domni solemni cu mustaţă, pozaţi în faţa unui palat, pozele de la atentatul asupra lui Kennedy, portretele lui Nixon, Fidel Castro.
Scriitorii găsesc imagini interesante atât la Brassai, Werner Bischof sau Eugene Atget, cât şi la adolescenţii cu coşuri pe faţă ce pozează doar şobolani striviţi, roşii storcite cu ură, sau la artiştii obscuri care îşi fac autoportrete bizare şi surprind pungile de hârtie ce sunt zburate de vânt. Cinefilii se vor sminti privind fotografii care le aduc aminte de filmele preferate.
În galeriile din străinătate nu de puţine ori pot fi întâlniţi oameni care vorbesc singuri în faţa fotografiilor. De obicei sunt paşnici şi nu zbiară într-atât încât cineva mai sănătos la minte să cheme ambulanţa. Şoşotelile cele mai înverşunate ies din alţi fotografi.
Criticii şi băgătorii de seamă
Critici care să scoată flăcări pe nas şi replici urzicate n-am văzut, de fapt n-am zărit decât câţiva artişti plastici, curatori şi scriitori care nu se mai opreau din vorbit decât atunci când cineva le smulgea microfonul din mână. Chipurile lor, la câteva secunde după deposedare, m-au înduioşat întotdeauna. Invariabil se fac aprecieri despre "tânăra speranţă", dacă autorul lucrărilor e mic la ani, şi despre "celebrul fotograf" dacă a trecut de o anumită vârstă, indiferent dacă e cunoscut doar în satul, oraşul sau clubul fotografic din care face parte. Lângă numele lui X se vor adăuga cele ale monştrilor sacri, în ideea că acest X ar fi putut şi el să ajungă un asemenea monstru, dacă soarta i-ar fi fost favorabilă.
Monologurile nu se aud niciodată până în fundul sălii, din cauza zumzetului de fond ce dă notă că puţini îl ascultă pe cel care vorbeşte în faţă despre sinergia faptelor, meandrele concretului şi culmile ameţitor de înalte ale artei fotografice. Dacă prin absurd cineva şi-ar scoate o farfurie de supă din geantă şi-ar începe să leorpăie cu lingura, nu s-ar auzi deloc sorbiturile, din cauza mormăiturilor vioaie de pretutindeni. În timpul aplauzelor de uşurare că s-a terminat discursul de inaugurare a expoziţiei, vorbitorii rămân pentru câteva clipe debusolaţi, cu urechile înroşite şi ceafa umezită de picăturile de sudoare. Coloana vertebrală li se scurge între picioare. Ar mai fi avut atâtea lucruri deştepte de spus...
Cum bine ştim unii oameni din născare strâmbă din nas, aşa cum alţii se simt obligaţi încă de la vârsta de cinci ani să-şi dea cu părerea despre cutare şi cutare lucru. Atitudini întrebătoare în faţa imaginilor abstracte, braţele încrucişate la piept, buzele uşor ţuguiate, trunchiul aplecat spre carton într-o mimică ce dă notă un interes susţinut faţă de concept, dacă n-ar fi atât de caraghios privitorul. Stai să te întrebi în ce moment va pica cu totul peste lucrarea acoperită de sticlă, şi dacă priveşte fotografia sau chipul său reflectat, deformat de lumina de neon. Şi totuşi niciodată n-am auzit o buşitură, ci vorbe poleite scoase cu forcepsul din dicţionar, care, bănuiesc eu, aveau prea puţin de-a face cu ceea ce a vrut să spună fotograful. Scârţarii pedanţi observă din câteva ocheade ce lucrări stau încovoiate pe perete, şiretul desfăcut de la pantoful stâng al artistului, firmiturile de fursec sfărâmate pe podea.
Băgătorii de seamă se comportă şi mai ciudat. Merg ce merg, se învârt printre alţii care se împleticesc printre pahare, ca brusc să se oprească în faţa unor panouri, ca loviţi de soare drept în ochi. În ambii. Scot un oarecare scâncet datorat admiraţiei sau din cauza grisinei înţepenite în gâtlej. Alţii aşteaptă să se termine covrigeii săraţi, pentru a putea culege susanul rămas în castronaşe.
Un sociolog ar putea să-şi întocmească cu succes lucrarea de doctorat despre singurătatea în mediul urban, începând prin a-i studia pe băgătorii de seamă. Aceştia pot fi zăriţi de asemenea şi la inaugurarea expoziţiilor de sculptură, pictură, la târgurile colecţionarilor de caschete militare, la saloanele gastronomice, degustări de vinuri sau brânză franţuzească putrezită, la deschiderea oficială a magazinelor de instalaţii sanitare. Oriunde se pot amesteca în mulţime flecărind cu alţi necunoscuţi, pentru a se simţi mai puţin singuri.
Personajele mondene
Vip-urile sunt uşor de reperat la astfel de evenimente, nu doar pentru că le apar chipurile pe toate tarabele, între reclamele la şampon contra mătreţii, testele de personalitate despre potenţialul erotic al partenerului sau sfaturi despre smulgerea sprâncenelor în zece paşi. Nu. Acestea pot fi recunoscute pentru că se îmbracă cel mai fistichiu, răcnesc, dau din mâini exagerat, chicotesc de parcă le-ar gâdila cineva la talpă. Astfel de persoane se uită cu interes la fotografiile de modă, pentru a critica sau lăuda toaletele, sau pentru a putea observa cu cât s-a îngrăşat şi a îmbătrânit cutărică pozată de cutare. Din aceste cârduri se pot auzi cuvinte ca Ibiza, lac de unghii 100 de euro, eşarfă Versace, vai tu.... şi chiar aşa a făcut mitocanul, Ibiza, muah-muah (bezele aruncate pe lângă obraji), pantofi, Ibiza, Maldive, elicopter, fără lenjerie, silicoane etc.
N-am încredere în femeile cochete care cad pe gânduri în faţa unei fotografii, în timpul vernisajelor. Le bănui că încreţirea frunţii are ceva de-a face cu o uşoară jenă datorată firului de la ciorap ce s-a desprins din şir într-un moment inoportun, lăsând o găurică de toată frumuseţea exact deasupra genunchiului, aproape de rotulă. Sau poate că îşi pun întrebarea rozătoare: oare l-am târât degeaba până aici, nu se plictiseşte? Referindu-se la amărâtul pe care l-a chemat la vernisaj încercând să-l epateze, individ ce se ţine de-un picior de pahar cu bule, încercând să nu se holbeze în decolteurile vizitatoarelor, ci în cele ale femeilor de pe pereţi. În astfel de cazuri, deloc rare, mereu se vor găsi câţiva invitaţi care se vor uita discret la pielea dezvăluită de găurica din ciorap, domnii dintr-un motiv, doamnele din altul.
Cosmopoliţii blazaţi ce-au admirat lucrări renumite în muzeele din Paris, Tokio, Ankara şi Honolulu, au gusturi dintre cele mai variate. Pot să guste în aceeaşi măsură poze cu prize arse şi femei goale strangulate cu şnurul de la veioză, imagini abstracte cu conopide, cuburi şi prezervative înfipte în morcovi, dar şi fotografii cu atmosferă de iarnă rusească, cu străzi înzăpezite şi-o babuşcă îmbrobodită sub fiecare felinar.
Ipocriţii şi iubitorii de nuduri
Acum cinci sau şase ani, un artist bucureştean a expus la Muzeul de Artă din Braşov o instalaţie care a avut succes. Statui imense de bărbaţi cu penisul în erecţie, lângă un crap ce se bălăcea trist într-o găleată roşie. Era şi o instalaţie video. Cum n-am apucat să pun mâna pe un pliant lămuritor, n-am să ştiu niciodată care era legătura dintre crapi, piatră şi erecţie, şi armăturile răspândite în sală, însă mi-a plăcut vernisajul! O doamnă cam de 60 de ani, cu căciulă de vulpe polară rotundă, căciula-nu vulpea, rujată generos, a stat minute bune în faţa falusului. La început dădea de înţeles că admiră peştele din găleată, apoi nu s-a mai prefăcut. Oricum se vedea că încearcă să ghicească câţi centimetri de piatră a folosit artistul, atât în lungime cât şi în grosime. Alţi vizitatori mai pudici ocoleau cu privirea obiectul cu pricina, falusul - că doar nu crapul, dar ca un făcut toţi ajungeau suspect de des să repete rotirea ochilor în orbite, într-o atitudine aparent degajată.
Adolescenţii sunt în cea mai mare măsură să aprecieze cu trup şi suflet un nud. Când sunt duşi cu forţa la muzeu, parcă îi văd cum îşi dosesc în buzunare carioci fosforescente cu care ar dori să mâzgălească porcoşenii pe lucrările care lor nu le spun nimic, dacă nu sunt cu gagici goale, pumni ridicaţi în aer şi limbi scoase obraznic în vânt.
Un bărbat matur ar putea să se amorezeze şi de-o splendidă ceafă, nudă şi dânsa, dar un adolescent va aprecia mai mult fesele, fie ele bombate, plate, mate sau lucioase, obraznice sau caste. E la vârsta când a văzut femei pe deplin goale doar la televizor, pe Internet şi în revistele pe care le ia în baie, când se încuie pretextând că-l doare burta. Nu-l va preocupa care este diferenţa între un nud din Hustler şi unul rafinat. La vernisaje, cu interes va studia sânii din fotografii, încercând să ghicească dacă ar putea să îi cuprindă cu palmele făcute căuş. La fel au făcut şi taţii adolescenţilor, la vremea lor, când în loc de Hustler se încuiau într-o odaie cu "Răscoala" lui Rebreanu, ce sub mâinile umezite se deschidea întotdeauna la aceeaşi pagină.
Copiii care vor să plece cu animalele din poze
Pe fetiţe l-aş vedea oricând lăsându-şi amprentele pe pozele de pe pereţi, dacă acestea conţin pisici, căţei, urşi, iepuri, vulpi sau alte lighioane cu blană. Am văzut o astfel mogâldeaţă încremenind în faţa unui dreptunghi maro cu galben şi cu verde, care reprezenta ori o felină uriaşă pe o pajişte, ori un ponei foarte mic. Din colţul în care eram, nu puteam să-mi dau seama. Am văzut doar cum şi-a târşâit un scaun până sub poză, s-a cocoţat ca apoi să-şi lipească palmele pe animalul de hârtie care n-a protestat, am auzit doar un iiiiiiiiii prelung ieşit din gura mamei, şi alte grupuri de vocale şi consoane care arătau clar că nu este de acord cu gestul odraslei! Fetiţa era destul de mare să priceapă că păroşenia nu poate fi smulsă din fotografie, dar nu destul de matură să înţeleagă că n-ai voie să iei de pereţii altora orice carton şi să pleci acasă. Altădată am văzut o fetiţă care hrănea ursul dintr-o poză cu un fursec mânjit cu ciocolată. Vă imaginaţi cum arăta hârtia în dreptul botului.
În acest articol nu am inclus observaţii despre toate bârfele şi răutăţile la adresa fotografului care a expus, despre cei care se duc la vernisaje doar pentru a se holba la alţi fotografi mai cunoscuţi, pentru a-i poza cu ochii închişi şi gura căscată, şi alte asemenea lucruri.
Notă:
Fotografiile au fost făcute la vernisajul primei expoziţii colective ale grupului "VII" (Alexandra Boulat, Lauren Greenfield, Ron Haviv, Gary Knight, Antonin Kratochvil, Joachim Ladefoged, Christopher Morris, James Nachtwey, John Stanmeyer) la Hasted Hunt Gallery, Chelsea, New York City, 15 oct. 2005, şi MoMA New York.