Aș scrie, adică aș publica, dacă s-ar putea, pe coloane, ca să se poată citi în paralel, pentru că eu scriu tot timpul în paralel, "la mai multe capete", privirea ar trebui să poată și ea să "baleieze", să treacă de la o coloană la alta, să măture actualitatea, ecranul lumii, lumea-ecran-și-parbriz, operînd instituirea unui fel de orizont apropiat, imediat, operînd ca un orizont care nivelează și taie (fals), dar imediat nu (fals) departe...
La începutul acestui an cu mulți de 2 în cifrul său, la acest început de an, lumea se află în una dintre cele mai rele - dar și mai proaste, căci de prostie e vorba - situații ale ei. Atît, ca să spun așa, exterior, cît și interior, atît obiectiv, cît și obiectiv, atît individual, cît și colectiv: aliniere, omogenitate, "transparență" - niciun conflict care să mai justifice menținerea, fie și "metodologică", a unor astfel de separații, de dihotomii: toate barierele au fost înlăturate (ridicate sau doborîte), "globalizarea" fiind în primul rînd un astfel de fenomen lăuntric sau, mai exact, intensiv - sîntem globalizați în toate sensurile și direcțiile și la toate nivelurile, ceea ce face ca, tocmai, noțiuni precum cele de "sens", "direcție" sau "nivel" să devină ne-pertinente. Totul e otova, extensiv-intensiv, acord în dezastru, acord-dezastru.
Așa încît anul acesta, la acest început de an, mă tem că nu mai vreau, sau nu mai pot, nu mai am chef să fac urări urbi et orbi, că nu sînt Papa. Voi emite, prin urmare, potrivit momentului, un La mulți ani!, cum să spun, mai selectiv, mai de război, mai "țintit", un La mulți ani! critic: nu pot și nici nu mai vreau să îmbrățișez chiar (pe) toată lumea, adică și pe cei care vor să distrugă lumea, și chiar o distrug (intenția e deja act). Mă restrîng, așadar, mă "parohializez", asta e.
Adevărata urare vine însă, pică la fix, de la un film, din titlul unui film, a cărei simplă discutare discordantă, aparent democratică, devine un (meta)simptom al dezastrului: unii spun că e prea simplu, dar alții, "ceilalți", spun că nu înțeleg. Păi cît să simplifici ca să înțeleagă, ca să vrea, să accepte, cu bună-credință, să înțeleagă toată lumea? Unii nu vor să înțeleagă, se prefac că sînt proști de răi ce sînt: proști de răi, prostie, prostire din răutate.
Filmul, "în sine", așa cum nu îmi propun să îl comentez (nu sînt critic de film, așa cum nu sînt nici critic de artă sau critic literar - critic media, da, căci totul e medium-media - de unde și titlul generic-epocal al rubricii de față: Evul Media) este exact atît de simplificat cît trebuie să fie ceea ce, preluînd o bună (adică utilă, precisă) formulă a unui tînăr critic și teoretician literar francez, Alexandre Gefen, ar trebui să numim o " scriitură de intervenție".
Pentru că dintotdeauna arta, artistul își propun(e) să intervină în lume, în actualitate, programul, implicit sau explicit, al fiecărui gest al lui (lor) este moral-politic. Dintotdeauna, chiar și în operele cele mai estetiza(n)te, intenția primă, mesajul prim, meta-mesajul sau arhi-mesajul artei nu este estetic, ci politic, ontologico-politic, onto-etico-politic: intervenție (întotdeauna de urgență) în cum este alcătuită lumea oamenilor, societatea. Esteticul este întotdeauna - chiar dacă cel mai adesea în mod ne-declarat, tocmai pentru a încercă să fie eficient, eficace, să-și atingă, adică ținta - subordonat politicului. Nu există artă (și necesitate a artei, și nevoie de artă) decît în sens politic, ceea ce se cheamă, din cînd în cînd, "artă politică" nefiind decît supra-instrumentalizarea declarată a "fondului", a "transcendentalului" politic al artei. Arta e declarat estetică pentru a putea fi mascat politică.
Într-un singur sens, deci, "Nu privi în sus!": dezastrele sînt înăuntrul tău. Pentru că te-ai lenevit și ai acceptat ca pe o bunăvestire de mîntuire simplificarea. Nu e! E o mîntuire de mîntuială.
"Nu privi în sus!" doar în acest sens: cometa, dezastrul nu vine de sus, din afară, din cer, ci din tine, din noi, dinăuntru, din Pămîntul golit în care ne vom prăbuși asemenea lupului din Capra cu trei iezi.
Încolo, da, literal, nu priviți în sus, nu priviți în general prea sus, sus: doar înainte, tot înainte, spre orizont, la "rasul pămîntului". Adică în jos, supuși, la "propriile interese".
Nu priviți în sus ca să nu vedeți catastrofa, cometa pe care o reprezintă capitalismul speculativ-financiar-extractivist, care vrea să exploateze chiar și ceea ce amenință Pămîntul abandonîndu-l în felul acesta.
Nu priviți în sus ca să nu vedeți cum se pregătesc ăștia, adevărații autori ai dezastrului, oamenii-cometă din interiorul Pămîntului, să-și ia tălpășița după ce extrag profit și din dezastre, în primul rînd din dezastre, profitînd de dezastrele - dez-astrele: nu priviți în sus, ad aspera per astra - planetare și multiplicîndu-le, accelerîndu-le, devenind principalul dezastru planetar.
Deci de ce doar fantasy, evadare și evaziune (fiscală și de tot felul), și nu și critical sau satirical fantasy, ca aceasta? Satira, acest gen genial al marilor imperii (roman, anglo-saxon), considerat gen minor, simplu, propagandistic. Culmea e, chiar și așa simplă, simplificată pentru eficiență prin evidență, tot nu e înțeleasă. Prostia contemporană e abisală.
Apoi, temeiul politic post-truth al sfidării pandemice a științei... Despre asta e vorba.
Nu privi, ascultă! Totul poate doar se aude, se mai poate doar auzi, producția de imagini a fost confiscată, nu priviți căci nu e nimic cu adevărat de văzut. Ascultați! Sau mirosiți, dacă mai aveți fler, asemenea marilor detectivi care știu să-și asmută fiara din ei pentru a putea să prindă Bestia umană.
La mulți ani deci! Vedeți ce (vă) faceți cu ei!
La începutul acestui an cu mulți de 2 în cifrul său, la acest început de an, lumea se află în una dintre cele mai rele - dar și mai proaste, căci de prostie e vorba - situații ale ei. Atît, ca să spun așa, exterior, cît și interior, atît obiectiv, cît și obiectiv, atît individual, cît și colectiv: aliniere, omogenitate, "transparență" - niciun conflict care să mai justifice menținerea, fie și "metodologică", a unor astfel de separații, de dihotomii: toate barierele au fost înlăturate (ridicate sau doborîte), "globalizarea" fiind în primul rînd un astfel de fenomen lăuntric sau, mai exact, intensiv - sîntem globalizați în toate sensurile și direcțiile și la toate nivelurile, ceea ce face ca, tocmai, noțiuni precum cele de "sens", "direcție" sau "nivel" să devină ne-pertinente. Totul e otova, extensiv-intensiv, acord în dezastru, acord-dezastru.
Așa încît anul acesta, la acest început de an, mă tem că nu mai vreau, sau nu mai pot, nu mai am chef să fac urări urbi et orbi, că nu sînt Papa. Voi emite, prin urmare, potrivit momentului, un La mulți ani!, cum să spun, mai selectiv, mai de război, mai "țintit", un La mulți ani! critic: nu pot și nici nu mai vreau să îmbrățișez chiar (pe) toată lumea, adică și pe cei care vor să distrugă lumea, și chiar o distrug (intenția e deja act). Mă restrîng, așadar, mă "parohializez", asta e.
Adevărata urare vine însă, pică la fix, de la un film, din titlul unui film, a cărei simplă discutare discordantă, aparent democratică, devine un (meta)simptom al dezastrului: unii spun că e prea simplu, dar alții, "ceilalți", spun că nu înțeleg. Păi cît să simplifici ca să înțeleagă, ca să vrea, să accepte, cu bună-credință, să înțeleagă toată lumea? Unii nu vor să înțeleagă, se prefac că sînt proști de răi ce sînt: proști de răi, prostie, prostire din răutate.
Filmul, "în sine", așa cum nu îmi propun să îl comentez (nu sînt critic de film, așa cum nu sînt nici critic de artă sau critic literar - critic media, da, căci totul e medium-media - de unde și titlul generic-epocal al rubricii de față: Evul Media) este exact atît de simplificat cît trebuie să fie ceea ce, preluînd o bună (adică utilă, precisă) formulă a unui tînăr critic și teoretician literar francez, Alexandre Gefen, ar trebui să numim o " scriitură de intervenție".
Pentru că dintotdeauna arta, artistul își propun(e) să intervină în lume, în actualitate, programul, implicit sau explicit, al fiecărui gest al lui (lor) este moral-politic. Dintotdeauna, chiar și în operele cele mai estetiza(n)te, intenția primă, mesajul prim, meta-mesajul sau arhi-mesajul artei nu este estetic, ci politic, ontologico-politic, onto-etico-politic: intervenție (întotdeauna de urgență) în cum este alcătuită lumea oamenilor, societatea. Esteticul este întotdeauna - chiar dacă cel mai adesea în mod ne-declarat, tocmai pentru a încercă să fie eficient, eficace, să-și atingă, adică ținta - subordonat politicului. Nu există artă (și necesitate a artei, și nevoie de artă) decît în sens politic, ceea ce se cheamă, din cînd în cînd, "artă politică" nefiind decît supra-instrumentalizarea declarată a "fondului", a "transcendentalului" politic al artei. Arta e declarat estetică pentru a putea fi mascat politică.
Într-un singur sens, deci, "Nu privi în sus!": dezastrele sînt înăuntrul tău. Pentru că te-ai lenevit și ai acceptat ca pe o bunăvestire de mîntuire simplificarea. Nu e! E o mîntuire de mîntuială.
"Nu privi în sus!" doar în acest sens: cometa, dezastrul nu vine de sus, din afară, din cer, ci din tine, din noi, dinăuntru, din Pămîntul golit în care ne vom prăbuși asemenea lupului din Capra cu trei iezi.
Încolo, da, literal, nu priviți în sus, nu priviți în general prea sus, sus: doar înainte, tot înainte, spre orizont, la "rasul pămîntului". Adică în jos, supuși, la "propriile interese".
Nu priviți în sus ca să nu vedeți catastrofa, cometa pe care o reprezintă capitalismul speculativ-financiar-extractivist, care vrea să exploateze chiar și ceea ce amenință Pămîntul abandonîndu-l în felul acesta.
Nu priviți în sus ca să nu vedeți cum se pregătesc ăștia, adevărații autori ai dezastrului, oamenii-cometă din interiorul Pămîntului, să-și ia tălpășița după ce extrag profit și din dezastre, în primul rînd din dezastre, profitînd de dezastrele - dez-astrele: nu priviți în sus, ad aspera per astra - planetare și multiplicîndu-le, accelerîndu-le, devenind principalul dezastru planetar.
Deci de ce doar fantasy, evadare și evaziune (fiscală și de tot felul), și nu și critical sau satirical fantasy, ca aceasta? Satira, acest gen genial al marilor imperii (roman, anglo-saxon), considerat gen minor, simplu, propagandistic. Culmea e, chiar și așa simplă, simplificată pentru eficiență prin evidență, tot nu e înțeleasă. Prostia contemporană e abisală.
Apoi, temeiul politic post-truth al sfidării pandemice a științei... Despre asta e vorba.
Nu privi, ascultă! Totul poate doar se aude, se mai poate doar auzi, producția de imagini a fost confiscată, nu priviți căci nu e nimic cu adevărat de văzut. Ascultați! Sau mirosiți, dacă mai aveți fler, asemenea marilor detectivi care știu să-și asmută fiara din ei pentru a putea să prindă Bestia umană.
La mulți ani deci! Vedeți ce (vă) faceți cu ei!