Vrei să-ţi povestesc cum mergeam cu colindul?

- Aveţi baterii pătrate?
- Nţ. N-aaavem, ne răspundea nea Nicu, plictisit, trântit în scaunul lui vechi, scârţâitor, cam strâmt pentru gabaritul lui, din spatele tejghelei cu melamină sărită ici şi colo.
- Dar beculeţe pentru lanternă?
- N-aaavem.
Îngrijoraţi, a doua zi veneam iar la magazin. Îl trezeam pe nea Nicu din moţăială:
- Aveţi baterii pătrate?
- N-avem.
- Dar...
- N-avem nici beculeţe.
- Dar aduceţi?
- Om aduce...
- Când?
- Om vedea...
Şi tot aşa, zile la rând, până când, sătul, nea Nicu ne izgonea. Se zborşea la noi:
- Hai, valea! N-aveţi ce face? Dacă n-aveţi ce face, luaţi-vă cu mâinile de fund şi săriţi în sus! Toată ziua, la magazin! Ei, drăcie... Împieliţaţilor!

Ce supărare pe capul nostru! Ce necaz ne era! Ce ne facem? Încotro? Singura ieşire din această catastrofală situaţie era să stăm la pândă, să vedem când vine maşina cu marfă. Când, în sfârşit, nea Nicu ne trântea pe tejghea beculeţele şi bateriile, ne simţeam victorioşi. Nu ieşeam bine din magazin, că ne şi apucam să încercăm bateriile, să vedem dacă sunt bune. Aveam tehnica noastră, care nu dădea niciodată greş: puneam limba pe lamela aurie şi, dacă simţeam furnicături, bateria era bună. O puneam în lanternă. Înşurubam şi beculeţul. Şi aşteptam întunericul, ca să mergem în curtea şcolii, să reglăm focarul lanternei şi să facem întrecere. Când era ceaţă, lanterna deschidea spre cer un culoar de lumină albicioasă, lăptoasă, o frumuseţe!
- Ia uite, Gelule, până unde bate a mea!
- Până unde, mă? Dar ia uită-te la a mea! Te-am luat!
- Ba nu!
- Ba da!
- Ciu-dă-lo-su’! Ciu-dă-lo-su’!
- Cine zice, ăla este, ca măgaru’ din poveste!
- Şi măgaru’ a murit, şi tu l-ai înlocuit!

Urma un schimb de pumni şi de îmbrânceli. Icneam, ne călăream, ne rostogoleam şi ne împungeam care pe unde nimerea. Ne dădeam de-a berbeleacul, ne suceam mâinile, ne trăgeam zdravăn de gulerele hăinuţelor de postav, de fulare. Pufăiam, scânceam, dădeam cu picioarele, ne văitam, mormăiam. Trosc! Pleosc!
- Băăă!!!
- Ce, mă, ce? Crezi că mi-e frică de tine?

În toiul luptei, apărea Ionel Buzatu, cu lanterna lui chinezească, nichelată, cu cinci baterii rotunde. Fixa lumina gălbuie pe noi.
- De ce vă bateţi, bă, fraierilor? Alea-s lanterne? Nici să mă plăteşti n-aş umbla cu una d-aia. Ia uitaţi-vă cât bate a mea!

Gâfâind şi gemând, căscam ochii la el. Şi plesneam de invidie. Şi eu, şi Gelu.



În ultima zi, înainte de ajun, ne ticluiam beţele. Cu briceagul.
- Ce umblaţi voi cu briceagu’ lu’ tactu-mare? Cine v-a dat voie?
- Tataia!
- E, las’ că-l întreb eu. Ia vedeţi, să nu vă tăiaţi deştele! Ce faceţi cu beţele-alea?
- Ne apărăm de câini mâine dimineaţă!
- Să nu care cumva să daţi în ei, că mai tare-i asmuţiţi. M-auziţi?

Bineînţeles, noi nu auzeam. Ne vedeam de planurile şi de treburile noastre.

Meşteream la beţe, fluierând. Gelu avea întotdeauna obrajii roşii, ca două mere ionatane.
- Haideţi la masă, că v-am făcut bulz la cuptor.

Când auzeam de bulz, lăsam totul baltă.
- Da’ crizanteme cu rahat ne faci, mamaie?
- Vă fac, da’ de Crăciun.



- Mamaieee... fă-ne săculeţe.
- Vă fac, vă fac! Lăsaţi-mă acum, că nu-mi văd capul de treburi! Mai târziu.
- Mamaieee... ne-ai făcut săculeţe?
- Ia! Nu mă mai bârâiţi atâta!
- Mamaieee...
- Bine, bine. Hai, nu vă mai smiorcăiţi, că nu vă şade bine, coşcogeamite flăcăii!
Mai mare ruşinea! Deseară vă fac! Nu mă culc până nu vi le fac!
- Să ni le faci mari-mari, să-ncapă nucile!

Mamaia ne făcea săculeţe în ultima seară. Maşina de cusut dârdâia din toate încheieturile, iar mamaia plimba cârpele când sub acul sprinten, care bătea pasul mărunt-mărunt, când între degete, făcând şi desfăcând noduri. Şi, din timp în timp, se-auzea un zbârnâit sec şi scurt, şi-o vedeai cum rupe câte-o aţă cu dinţii. Sau se apleca peste maşină, ca să bage aţa în ac. Noi nu ne mişcam de lângă ea. Căscam ochii mari la cârpele care luau, încet-încet, forma săculeţelor pentru colindat.
- Gata! Cum ziceţi?
- Săru’ mânaaa...
- Să fie cu noroc, să fiţi sănătoşi şi să strângeţi nuci cât de multe!



Cine putea să închidă vreun ochi? Noi, nu. N-aveam somn. Mamaia ne învelea cu plapuma, până sub bărbie, ne pupa pe frunte şi ne stingea lumina.

Eu şi Gelu continuam să chicotim.
- Culcaţi-vă, că acuş vin la voi! ne striga mamaia, din odaia alăturată.

Nechezam pe-nfundate, ne încăieram în glumă şi hohoteam înăbuşit, pe sub plapumă. Gelu trebuia să doarmă la perete, pentru că, în somn, avea obiceiul să cadă din pat. Dar nu-i plăcea la perete şi făcea tot posibilul să mă convingă să schimbăm locurile. După ce, fără sorţi de izbândă, isprăvea toate rugăminţile din lume, se apuca să mă sperie:
- Şşşt! Ce se-aude? şoptea el deodată. Se-aude ceva sub pat! Auzi cum mişcă?
- N-aud!
- Hau, hauuuuu... făcea Gelu în podul palmei, pe ascuns, apoi, simţindu-mă, în sfârşit, înfricoşat, mă întreba grijuliu: vrei să te las pe tine să dormi la perete?

Eu încuviinţam cât ai zice peşte. Şi făceam schimb de locuri, cu grijă, să nu scârţâie arcurile dormezei şi să-i trezim din sforăituri şi din horcăituri pe mamaia şi pe tataia, şi să ne dăm de gol că ne ţinem de prostii în loc să dormim.
Ceasul de masă, aflat în căsuţa lui de lemn, aninată pe perete, măsura timpul, greu pentru noi. Din când în când, în întunericul odăii, scoteam lanterna, o aprindeam şi-o fixam pe ceas, să vedem cât mai era ora. Într-un târziu, aţipeam. Gelu sforăia. Tresăream şi, buimac, scoteam lanterna de sub plapumă, să văd cât era ceasul. Şi iar mai aţipeam. La şase, când afară era tot beznă, îl căutam pe Gelu în pat, iar dacă nu era, îl găseam pe podea, şi îl scuturam de umeri:
- Scoal’, scoal’! Geluleee! Bă! Gelule!

Gelu se îmbrăca, cu ochii închişi. Ghetuţele în picioare, fularul, mănuşile cu un deget, căciula de fâş căptuşită cu blăniţă, cu urechi care se uneau sub bărbie şi cu ciucure în creştet. Săculeţul de gât, lanterna, băţul. La drum!



Câteodată, în dimineaţa de Ajun, ningea ca-n poveşti, cu fulgi pufoşi, deşi. Alteori era ger sec, năprasnic. Sau bătea un vânt tăios, de-ţi sfredelea oasele. Ori era zloată. Dar pe noi, nimic, nici cea mai înfricoşătoare viforniţă, nu ne înturna din treburile noastre.

Primul drum îl făceam la Cristache. Strigam colindul, mai mult eu. Luminile se aprindeau în odăi, pe rând. Gelu se clătina de somn şi doar îngâna câte-un cuvânt, când şi când.

Această noapte e pentru noi
Cea mai frumoasă din sărbători.
Ne daţi, ne daţi,
Ne daţi ori nu ne daţi?
Căci noi cu toţi venim acum
Să vă urăm de Moş Ajun.
Ne daţi, ne daţi,
Ne daţi ori nu ne daţi?
Hai, ne daţi?

- Vă dăm, vă dăm! se-auzea vocea mamei lui Cristache. Hai, mă, Cristache, sculaţi-vă, c-au venit alde Gelu cu Vasile să vă ia la colindat.
Din casă se-auzea cum Cristache, Ninel, Ionela şi Lăcrămioara se certau pe haine.
- Sunt mănuşile mele, mă!
- Păi şi-ale mele??

Între timp, tanti Lenuţa, ne dădea nuci: două nuci mie, trei nuci lui Gelu, că era mai mare. Îmi era ciudă. Era concurenţă la nuci. Dacă aveam să pierd întrecerea?
- Facem pareu că eu adun mai multe nuci anu-ăsta? Ţi-arăt? mă provoca Gelu.
- Facem, răspundeam eu cu inima făcută ghem de frică să nu cumva să se adeverească spusele verişorului meu.

Şi plecam în ceată. Pe drum, ne întâlneam şi cu alţi colindători.
- Băăă! Să nu vă duceţi la tanti Leana lu’ Ispas, că nu vă dă nuci, vă dă rahat!

Nu ne plăcea rahatul. Dacă pe la vreo casă ne dădea rahat, îl lăsam pe verandă, că dacă-i dădeam drumul în săculeţ, se lipea de nuci şi ni le strica.

Tanti Sevastiţa (a lu’ nea Costache care avea mustăţi lungi şi sprâncene nemaivăzut de stufoase... bietul de el, într-o iarnă, de beat ce era, a căzut într-un şanţ şi n-a mai putut să se ridice, a îngheţat acolo şi nu s-a mai trezit niciodată; a nins peste el) avea nişte nuci mici cât oul de porumbel. În mâinile ei mari, grase, nucile păreau şi mai mici. Şi nu ne dădea decât câte una la fiecare. Zgârie-brânză. (Şi nea Costache fusese zgârciob, se potrivise cu tanti Sevastiţa. De minune!)

În întunericul dimineţii de iarnă, pe drum umblau luminiţe: femei purtând vase de tablă în care ardeau coceni, să facă jar, ca să poată aprinde tămâia la cimitir.

Colindam pe strada noastră şi pe strada lui Cristache. Îngheţaţi bocnă, ne întorceam acasă, să ne numărăm nucile, să vedem cine a câştigat întrecerea.

O găseam pe mamaia în bucătărie. Tataia umbla pe-afară, prin curte, dădea mâncare şi apă animalelor. În casă era cald, focul ardea vesel, în soba cu plită.

Mamaia cocea cămăşile lui Cristos, punea colivă pe ele, apoi presăra zahăr pudră şi miez de nucă, mărunţit. Se pregătea să plece la biserică.



În odaie, în vârful patului, deşertam nucile, cu grijă, să nu le amestecăm. Apoi începea ciondăneala.

Alteori, Gelu găsea dinainte un tertip, să mă înşele, să mă necăjească. Odată, mi-a pus piedică chiar când să intrăm în casă. Am căzut pe burtă şi nucile mele au scăpat din săculeţ şi s-au dus de-a dura, în toate părţile. Gelu m-a ajutat, chipurile, să le adun, dar mai multe punea la el în săculeţ, decât la mine. Eu, înciudat de furtişagul lui, cu privirea aburită de plâns, la numărătoare, am sărit şi am amestecat grămezile. Ne-am luat la bătaie. Scatoalce în scăfârlie, ghionturi în coaste. Ne-a despărţit mamaia, înainte să ne scoatem vreun ochi sau să ne scrântim vreo mână, vreun picior.
- Dar-ar Dumnezeu să vă faceţi mari mai repede! S-aveţi şi voi minte...

Astâmpăraţi-vă, să nu vă mai aud. Of, unde-am lăsat lumânările-alea? Şi mileu’, să-l pun în coş. Aşa... ce mai trebuie? Să nu uit ceva.

Noi, botoşi şi băţoşi. De câte ori mă trăgea pe sfoară, n-aveam ochi să-l mai văd pe Gelu. Nici el pe mine. În ziua în care eram certaţi, eu mă jucam cu Cristache. El se juca cu Ninel. Asta se întâmpla întotdeauna de Ajun. Dar, mai pe seară, ne împăcam...



La gard, apărea Ionel Buzatu.
- Bă, mergeţi mâine cu Steaua?
- Păi ai Stea?
- Am! Mi-a făcut-o tata. Mare lucru! Două cozi de mătură în cruce, înfipte prin ciurel. E şi împodobită, gata, tot ce trebuie.
- Cu ce-ai împodobit-o?
- Cu hârtie creponată, de la magazin, de la nea Nicu. Şi cu poze din calendaru-ăla vechi, de la biserică. Le-am lipit cu apă cu făină. E gata tot. Mergeţi?

Noi că hâr, că mâr, că cine ţine Steaua, cine-i casierul, cum împărţim banii...
- Bă, Steaua o ţin eu, că-i a mea. Şi banii îi împărţim egal! La doi! Eu jumi, voi doi, juma.
- Cum, mă? Tu juma? Nu-i cinstit!
- Păi nu-i Steaua mea? Bă! Vreţi sau nu vreţi? Că dacă nu vreţi, mă duc şi-i iau p-alde Costel şi Victoraş. Eu nu mă rog de voi! Ziceţi!

Gelu, prefăcându-se că uită de supărarea dintre noi, îmi dădea coate:
- Hai, bă! Mergem cu ăsta?

Şi cădeam la învoială, nu mai întindeam coarda, de teamă să nu se răzgândească Ionel Buzatu şi să ne întoarcă spatele. Eu şi Gelu deveneam dintr-odată cei mai buni prieteni, de parcă nimic nu se întâmplase peste zi.

Toată noaptea stăteam cu lanterna pe ceas, aşteptând, nerăbdători, zorile, să colindăm cu Steaua.

---

Aşteptăm, ca în ceilalţi ani, contribuţiile literare ale autorilor noştri, ale colaboratorilor periodici sau ocazionali, ale prietenilor din imediata apropiere şi, de ce nu, oricum nu în ultimul rând, ale cititorilor noştri. Textele pe care le-am primit deja şi pe care sperăm să le primim în continuare vor fi publicate într-o rubrică, intitulată desigur Crăciun LiterNet 2005, în cadrul secţiunii Atelier, în fiecare zi câte unul sau două. Tema anului acesta este Poveste de adormit iubita/iubitul. Adresele de e-mail la care puteţi trimite poveştile sunt:

[email protected]
[email protected]