Hieroglife pe obraji

Eu nu ştiu să-ţi spun poveşti. Nici de adormit, nici de trezit. De asta nici n-am să încerc. Oricum, poveştile pentru tine ar începe toate cu „ştii tu". Şi mi le citeşti atât de uşor... că aşa e cu anumite fetiţe... sau fiinţe extra.... gata, nu mai zic. Mă rog, ştii tu la ce mă refer...

De adormit te adorm uşor de tot, aşa cum adormi un pisic, desenându-ţi hieroglife numai de noi înţelese pe obraji, presărându-ţi genele cu sărutări şi pleoapele ţi se închid încet, iar palmele vor să mă cuprindă să adorm şi eu lângă tine.. Dar tu ştii că noi veghem nopţile cu schimbul, o insomnie tu – o insomnie eu... aşa că stau cuminte-cuminte (fiindcă ştiu că nucile sunt acolo, în dulăpior) şi mestec la clipe lungi şi aţoase şi nu tocmai gustoase până văd o geană de lumină şi vin fuga să-ţi anunţ această nemaipomenită întâmplare că, uite, ne bat ceruri ninse la fereastră şi e rândul nostru să aburim geamurile cu desene lucitoare de iarnă... şi-atunci la ce bun să ne mai batem capul inventând poveşti, când singura poveste care merită spusă ne înfloreşte sufletele în fiecare zi... da, mă aşteptam să începi tu primul... "ştii tu: era odat-un băieţel şi o fetiţă îl..."