În şură, de Crăciun

Unde mă refugiez seara o clipă, departe de conac, mă întâlnesc cu el, îngerul albastru, preţ de câteva minute, o tradiţie respectată până acum în fiecare an. Prinţesa mică mă urmăreşte cum mă îndrept solemn spre şură. În ochii dânsei întrezăresc uimirea şi mândria că are un tată şaman.

Deschid uşa şurii şi mă aşez pe un scaun vechi. Privesc încăperea cu pereţii acoperiţi de chei, şurubelniţe, mecanici sclipitoare, ordonate, atinse rar de mâna’mi şi numai atunci când, dintr’o pornire atavică de vânator, le şterg de praf, cântărindu’le în palmă şi apreciindu-le calităţile, tăria de oţel. Printre dânsele, desenele prinţesei mici, mingi, cutii de lemn care adăpostiră sticle scumpe cu vin şi pe care nu mă îndur să le arunc, îs frumoase, mici sarofage bahice.

Ziare, reviste, vopsele, cărbuni pentru grătar, ustensile de grădinar, vazele Printesei Mari, pline cu bulbi şi seminţe de flori, trei biciclete, schiurile şi sania prinţesei mici, jucăriile dânsei mai vechi, crengi, colecţii vremelnice de bile colorate de sticlă, pietre lucii, frunze şi flori presate, scoici, bucurii de vară caldă cu miros sărat de mare albastră. Şi aşa, fumegând din ţigara’mi, amintesc despre dânsul.

Prima şi mea întâlnire cu îngerul albastru a fost într’o seară de Crăciun, pe vremea când aveam cinci ani, nu departe de vârsta de acum a prinţesei mici. Şamanul de atunci, mama, a ştiut cum, numai cu o poveste şi un clinchet de clopoţel să mă facă să’l văz. Îl văd şi acum cu ochii minţii, îl pot descrie în amănunte, o faţă albă, mică, acoperit de un albastru închis şi blănatic, nu avea aripi, ci, mai degrabă, un şal de mătase sclipitoare, din mici stele îndepărtate.

Atunci stătu cu mine preţ de o clipă imensă, reală, mă privi şi se zbătăciui în noapte. Nu’l mai văzui multă vreme. Apăru aşa, nitam-nesam, odată cu primul Crăciun al prinţesei mici, acum 7 ani.

Îngerul de atunci îşi aşează în fiecare an aripa de plumb a amintirii pe mintea’mi caldă, ca mai apoi să se topescă fierbinte în lacrimi argintate, şiroindu-mi pe frunte, în colţul ochiului, pe obraz, unde se opresc din rostogol o clipă, îndreptându-se spre inima’mi, unde se’ngroapă, adânc, neiertător... îmi imaginez înconjurat fiind de aburi reci, grajdul din poveste, planând albastru, peste şura mea, suprapunându-se, contopindu-se, cu lucruşoarele mele. Ciudat, pre geamul şurii, afară, în clipocitul ceţii înstelate, mă privesc, cu ochi aburoşi, o vacă, un asin, o capră şi un miel. La mulţi Ani!

---

Aşteptăm, ca în ceilalţi ani, contribuţiile literare ale autorilor noştri, ale colaboratorilor periodici sau ocazionali, ale prietenilor din imediata apropiere şi, de ce nu, oricum nu în ultimul rând, ale cititorilor noştri. Textele pe care le-am primit deja şi pe care sperăm să le primim în continuare vor fi publicate într-o rubrică, intitulată desigur Crăciun LiterNet 2005, în cadrul secţiunii Atelier, în fiecare zi câte unul sau două. Tema anului acesta este Poveste de adormit iubita/iubitul. Adresele de e-mail la care puteţi trimite poveştile sunt:

[email protected]
[email protected]