Crăciunul meu începe, deja, din 22 decembrie - demult, dar la aceeaşi dată, ar fi trebuit să fiu într-un tren - şi se termină, aproximativ, în iunie - luna în care arunc bradul, scandalizând vecinii.
La fiecare Crăciun fac salată de boeuf, cârnaţi, sarmale, ciuperci cu maioneză şi borş de găină.
© imagine Marta Tomşa |
În acelaşi timp, fac parte din generaţiile care au privit, pe un perete de o culoare incertă, poveşti nenumărate (s-ar putea să mint, iniţial ascultam “Albă-ca-Zăpada” la “placă”, îmi imaginam - nu ştiu de ce - un om fără trăsături la uşă, încadrat de doi lei (care, mult mai târziu, pe o plajă, aveau să primească numele generic de “Leul Tommy” şi să miaune ca o mâţă), cărora nu aveam - încă - forţa imaginară sa le ripostez, astfel încât pijamalei de culoare roz îi asortam pantofii cu toc-cui ai mamei şi o porneam, agale, prin oraş, până ce tatăl meu - scos brusc din şedinţă - intra în încăperea în care alţii mă aşezaseră deja pe masă - chipurile, să le spun poveşti pentru liniştirea lor - fără nici o expresie, exact ca după mulţi ani, la un alt Crăciun - ultimul - care, evident, începuse deja din data de 22 - când a venit la mine cu o gramada de “blatişti”, o păpuşă în formă de om mic, dar cu picioarele inversate şi o săniuţă pe care - deşi uitase - mi-o mai adusese odată, sub alta formă - dar nu asta contează, ci, poate, faptul că în acea seară de Crăciun ar fi vrut să mănânce toată salata de boeuf şi n-a făcut-o, a revenit a doua zi, pe neaşteptate şi mi-a spus - răspicat - că o vrea (dacă mai este).
Ce ţin minte?
Tatăl meu, aplecat peste farfurie, mâncând.
Tatăl meu, într-un alt anotimp, aplecându-şi capul şi sprijinindu-l de-un zid, în lumină, cu ochii închişi.
Tatăl meu, mângâindu-mă în toţi acei ani trecuţi.
Tatăl meu, uimit.
Crăciunul meu începe, în fiecare an, astfel şi de termină în acelaşi fel.
Îndrăgostită sunt, însă, de fiecare dată.
