Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu

Mihály Csíkszentmihályi (1934-2021) a fost un psiholog american de origine maghiară, recunoscut pentru definirea conceptului de flux, o stare mintală de concentrare intensă care conduce la productivitate și creativitate. A fost profesor de psihologie și management la Universitatea Claremont din California și s-a aflat la conducerea Catedrei de Psihologie a Universității din Chicago. De asemenea, a fost fondator și codirector al Quality of Life Research Center (QLRC). Mai bine de 35 de ani, a fost implicat în cercetări pe teme legate de flux, fiind unul dintre inițiatorii studiilor științifice despre fericire. Finanțarea acestor studii a venit din partea Public Health Service și din diverse subvenții private, dintre care cele mai importante au fost oferite de Fundația Spencer.
 
 Pe lângă aceste studii, a avut o activitate susținută și în afara mediului academic, semnând frecvent articole în numeroase publicații de referință, printre care Psychology Today, The New York Times, The Washington Post, Chicago Tribune și Newsweek.

Mihály Csíkszentmihályi a fost membru al American Academy of Arts and Science, al National Academy of Education și al National Academy of Leisure Sciences. A fost Senior Fulbright Fellow și membru în mai multe comisii academice, numărându‑se inclusiv printre consultanții editării Encyclopaedia Britannica.

Renumit pentru a fi definit conceptul esențial de flux, psihologul Mihály Csíkszentmihályi ne propune aici să facem pasul spre schimbarea istoriei evolutive a conștiinței. Pornind de la premisa că numai în urma unei recunoașteri a trecutului nostru evolutiv putem construi un viitor stabil și semnificativ, Evoluția sinelui face cunoscute dificultățile din istoria evoluției cognitive, distorsiunile realității pe care le experimentăm ca urmare a moștenirii genetice, a diferențelor culturale și a sentimentului de sine, precum și importanța esențială a fluxului în viața de zi cu zi.

Erudit, instructiv și profund, volumul pe care Csíkszentmihályi l-a publicat pentru prima oară în 1993 își dovedește forța vizionară și calitatea de lucrare clasică, cu atât mai mult astăzi, când conștiința noastră este din ce în ce mai mult filtrată de gadgeturi. Pentru spiritele lucide, preocupate de parcursul generațiilor viitoare din punct de vedere moral, el rămâne un titlu de referință.

În urma numeroaselor cercetări desfășurate, Mihály Csíkszentmihályi ajunge la concluzia că satisfacția este direct proporțională cu energia psihică utilizată și cu gradul de dificultate al acțiunilor care ne pun la încercare abilitățile, bazându-și această teorie pe efectul practicării celor mai diverse activități asociate unor profesii sau unor situații cotidiene.

Autorul pune în discuție conceptul de "societate bună" ca obiectiv suprem pentru o evoluție corectă. Pornind de la moștenirea genetică și culturală din istoria evoluției omenirii și de la inteligența cernerii principiilor și mentalităților neconforme vremurilor, se poate atinge un echilibru colectiv, dacă abilitățile individului beneficiază de susținere socială, o colectivitate unită și omogenă fiind cheia unei evoluții a sinelui pozitivă.

"O carte importantă, de o actualitate unică, cu implicații semnificative pentru viitor." (Howard Gardner)

"O resursă extrem de utilă dacă ne propunem să reflectăm la lumea din viitor și la modul în care o putem influența în bine încă de pe acum." (Robert N. Bellah)

2. Cine controlează mintea?

În decursul ultimelor câteva generații, a devenit clar că printre cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii umanității nu se vor număra cele de origine naturală, ci acelea care se formează în interiorul nostru. Până nu de mult, omul își putea face rău sieși și celor care îi erau aproape. Până acum un secol, raza de acțiune a unui atac nu era mult mai mare decât lungimea unui foc de pușcă. Dacă un om era rău sau își pierdea mințile, aria în care se puteau manifesta fărădelegile sale era extrem de limitată. Însă în ultimii 50 de ani, șansele ca o singură persoană să provoace pagube grave pe scară largă au crescut rapid. Un general dement ar putea declanșa un război care să ducă lumea la pierzanie, un singur terorist fanatic ar putea provoca pagube mai mari decât hoardele lui Ginghis-Han. Și o singură generație de cetățeni pașnici ca noi ar putea, luând decizii inocente și bine intenționate și prin cine știe ce mijloace ingenioase, să sfârșească otrăvind atmosfera sau distrugând viața pe întreaga planetă. Dacă pentru strămoșii noștri cunoașterea de sine ar fi fost un lux, în ziua de astăzi deprinderea controlului minții e posibil să fi devenit o prioritate mai importantă pentru supraviețuire decât oricare dintre avantajele pe care le‑ar putea aduce științele exacte.

Pentru a dezvolta un sine capabil să facă față forțelor evoluției care ne mână în al treilea mileniu, este esențial să devenim mai familiari cu funcționarea minții. Poți conduce mașina o viață întreagă fără să știi cum funcționează motorul, deoarece scopul condusului este să ajungi dintr‑un loc într‑altul, indiferent de cum se desfășoară acest proces. Dar să trăim o viață întreagă fără să înțelegem cum gândim, de ce simțim ceea ce simțim, ce ne determină acțiunile înseamnă să ratăm ce e mai important, și anume însăși calitatea experienței. Ceea ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi este ce se petrece în mod conștient: clipele de bucurie și momentele de disperare, adunate de‑a lungul timpului, determină modul în care decurge viața. Dacă nu ajungem să deținem controlul asupra a ceea ce conține conștiința, nu putem să ducem o viață împlinită, și cu atât mai puțin nu am putea să avem un aport pozitiv asupra istoriei. Iar primul pas spre dobândirea controlului este să înțelegem cum funcționează mintea.

Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că mecanismul creier-minte reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări ale evoluției. Însă, din păcate, în ciuda multor caracteristici extraordinare, a dezvoltat și niște procedee mai puțin dezirabile. Orice adaptare evolutivă impresionantă sfârșește prin a bloca alte posibilități: ecolocația liliacului este extrem de fină, dar vederea îi este slabă; nici rechinul nu vede bine, dar are un simț al mirosului fantastic. Creierul nostru este o excelentă mașină de calcul, însă ne poate pune obstacole periculoase în calea perceperii fidele a realității. Primul dintre acestea este chiar sistemul nervos. Cu cât aflăm mai multe despre cum funcționează mintea, cu atât ne dăm seama că filtrul prin care cunoaștem lumea are niște predispoziții stranii. Până când nu vom înțelege cum funcționează aceste predispoziții, gândurile și acțiunile nu vor fi deloc controlate conștient.


Faptul că ceva ar putea fi în mod inerent în neregulă cu modul în care funcționează mintea umană a fost sugerat prin diferite modalități și în diverse perioade istorice, în funcție de vocabularul simbolic al epocii. De exemplu, Hsün Tzu, filozoful confucianist din secolul al III‑lea î.H. care a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii chineze, și‑a bazat învățăturile pe presupoziția că omul e rău de la natură. Individul poate spera să devină mai bun numai printr‑o autodisciplină drastică, prin ritual, cu ajutorul muzicii potrivite și al modelelor demne de luat în seamă. În mod similar, unul dintre principiile de bază ale teologiei creștine este doctrina păcatului originar. Potrivit acestei credințe, ne naștem viciați. Este important să luăm în considerare motivul: conform Bibliei, acesta este că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii, ignorând porunca lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a fost dorința de a ști mai mult. Mesajul pare a fi că dacă ne‑am fi acceptat soarta alături de celelalte animale, fără să aspirăm către conștiința reflexivă și libera alegere, am trăi și în ziua de astăzi în Grădina Edenului, în armonie cu restul creației.

O viziune oarecum similară asupra condiției umane stă la baza tragediei Faust a lui Goethe. Odată cu trecerea anilor, doctorul Faust este deziluzionat de ce a realizat în viață. S‑a săturat de filozofie, e dezgustat de slăbiciunea trupului, critică preocuparea față de faimă, bani, sex, relaxare, vin și cântec; disprețuiește până și speranța și credința. Mărturisește însă că simte "pământeanul chin./ Sunt prea bătrân, de joacă să mă țiu,/ Prea tânăr sunt, fără dorinți să fiu" . În acest punct apare însuși diavolul, sub forma lui Mefisto, și își oferă serviciile. Îi promite lui Faust că îi va îndeplini dorințele nedeslușite și că îl va face fericit atâta vreme cât este în viață, în schimbul sufletului după moarte. Faust acceptă târgul, deoarece e convins că nici măcar diavolul nu îl poate face să aprecieze ce are viața de oferit. Acesta este pactul pe care îl face cu Mefisto:

De poți să m‑amăgești cu lingușire
De mine însumi mulțumit să fiu,
De poți cu vreo plăcere să mă‑înșeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta‑i prinsoarea ce ți‑o‑mbiu. [...]
Clipei de‑i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată‑n turn din acioaia zgomotoasă [...].

Mult timp va părea că Faust a făcut un târg bun, deoarece oricâtă bogăție, onoare și putere îi oferă diavolul, el reușește mereu să le considere plictisitoare și lipsite de sens. Nu e tentat deloc să‑i spună clipei: "Rămâi, că ești atâta de frumoasă!" (În cele din urmă, bietul Faust nu‑și va putea înșela soarta, însă acea parte a poveștii nu e importantă pentru povestea noastră.)

Eroul lui Goethe a fost în mod tradițional considerat ca reprezentând psihologia omului modern sau a omului "faustic". Dar impulsul care îi mână pe oameni neîncetat să caute noi experiențe și bunuri materiale fără a găsi vreodată împlinirea ar putea fi mai de durată și mai universal decât credem. De fapt, s‑ar putea să fie o funcție integrată a sistemului nervos nu doar la oameni, ci și la animalele inferioare. Iată cum exprimă neurologul și antropologul Melvin Konner acest lucru:

Regiunile motivaționale ale creierului, în special hipotalamusul, au caracteristici funcționale relevante pentru aparenta cronicitate a insatisfacției umane. Experimentele pe animale asupra hipotalamusului lateral sugerează [...] că starea interioară cronică a organismului ar fi un amestec vag de anxietate și dorință - probabil cel mai bine descrisă de propoziția "vreau", rostită cu sau fără un subiect pentru verb.

Dacă este adevărat, un asemenea mecanism ar putea fi foarte util supraviețuirii speciei, deoarece ne‑ar ține permanent în alertă în căutarea oportunităților, încurajându-ne să încercăm să obținem mai multe lucruri și să controlăm mai multă energie, ceea ce ar trebui să ne facă pe noi și pe urmașii noștri mai viabili. Dar se pare că prețul pe care trebuie să‑l plătim pentru acest aranjament isteț este că, asemenea lui Faust, nu vom fi niciodată mulțumiți de ceea ce avem, sau cel puțin nu înainte să recunoaștem că evoluția a așezat mintea pe o bandă de alergare infinită.

Această nemulțumire faustică poate fi cu ușurință documentată în viața de zi cu zi. Nu există o limită naturală a dorinței. Un șomer poate să creadă că dacă ar câștiga 30.000 pe an ar fi fericit. Însă cel care câștigă această sumă crede că ar fi fericit dacă ar câștiga 60.000, iar cel care câștigă 60.000 crede că 100.000 l‑ar putea mulțumi. Și tot așa, la nesfârșit. Același lucru e valabil pentru bunurile materiale: casele în care trăim nu sunt niciodată suficient de impresionante, iar mașinile pe care le conducem, niciodată suficient de noi. Multe studii au arătat că așteptările tot mai mari sunt regula de bază a societăților în care oamenii își pot îmbunătăți condiția.

Mintea pare să funcționeze după indicația principală de a fi mereu în alertă pentru a îmbunătăți șansele individului, deoarece dacă nu ar face‑o, cu siguranță un altul ar profita de ocazie. Principiul operațional este că trebuie mereu să vrei mai mult doar pentru a rămâne pe picior de egalitate. Această mentalitate reflectă legea junglei; o doză de paranoia se pare că a fost utilă, poate chiar indispensabilă, supraviețuirii. În multe privințe, progresul civilizației a constat în crearea unor mici zone de existență protejată, în care competiția și pericolul sunt reduse la minimum, unde pentru moment putem să ne simțim în siguranță și să lăsăm garda jos. Dansurile tribale, ceremoniile religioase, spectacolele, jocurile, sporturile și, în general, activitățile din timpul liber pot fi și ele astfel de oaze de pace. Dar unii oameni nu pot nici măcar să joace golf fără să pună la cale o luptă, fără să se preocupe de aspectul competitiv. Nu ar fi ideal dacă am putea fi perfecționiști ambițioși atunci când contează, iar apoi ne‑am relaxa, acceptând să fim bucuroși și mulțumiți? Dacă începem să înțelegem modul în care am fost programați, măcar avem câteva șanse să anulăm instrucțiunile genetice atunci când pretențiile acestora devin insuportabile și să exercităm un anume grad de control asupra străvechii forțe evolutive.

Haos și conștiință

Părerea generală este că, deși nu avem control asupra altor lucruri, cel puțin deținem controlul a ceea ce se petrece în mintea noastră. Cu toate că majoritatea oamenilor s‑au împăcat cu dovezile lui Freud privind rațiunea, cea care se află adesea sub influența dorințelor refulate, și cu toate că în ziua de astăzi știm cât de vulnerabil este sistemul nostru nervos la efectele substanțelor și ale proceselor fiziologice, încă tindem să credem că putem gândi orice vrem, oricând vrem.

Există totuși dovezi că procesele gândirii sunt mai puțin ordonate decât ne‑ar plăcea să credem. De fapt, se poate susține că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții. Atunci când nu există nicio stimulare dinspre exterior care să antreneze atenția - o conversație, o sarcină de dus la bun sfârșit, un ziar de citit sau ceva de privit la televizor -, gândurile încep să fugă în toate direcțiile. În locul unui curs plăcut și logic al experienței psihice, gânduri disparate apar de nicăieri și, chiar dacă depunem eforturi mari, ne este imposibil să ne întoarcem la o ordine de idei coerentă pentru mai mult de câteva minute.

Unele dintre dovezile care susțin această afirmație provin din studiile cu privire la deprivarea senzorială. Indivizii aflați în detenție solitară - în închisoare sau în bazine experimentale de deprivare senzorială, unde sunt izolați de orice tipar sonor, vizual sau de activitate - încep la scurt timp să‑și piardă șirul gândurilor și descriu apariția unor fantezii și halucinații bizare și incontrolabile. Mintea are nevoie de informație ordonată pentru a rămâne ea însăși ordonată. Conștiința poate ține pasul doar atâta vreme cât are scopuri clare și primește feedback. De aceea, jocurile, activitățile sportive și ceremoniile ritualice sunt unele dintre cele mai satisfăcătoare activități; ele mențin atenția ordonată, în limite restrânse și cu reguli clare. Până și rutina de la serviciu, pe care oamenii pretind adesea că o urăsc, are aceste caracteristici de ordine și continuitate. Când acestea lipsesc, intervine haosul.

O altă descoperire relevantă este că oamenii declară că cel mai nemulțumiți și apatici devin atunci când sunt singuri și nu au nimic de făcut. În mod paradoxal, suntem cel mai puțin capabili de acțiune tocmai atunci când avem, teoretic, cea mai mare libertate și putem face orice vrem. În aceste situații mintea tinde să intre în derivă și, mai devreme sau mai târziu, se lovește de un gând dureros sau de o dorință neîmplinită. În astfel de circumstanțe, majoritatea dintre noi nu suntem în stare să ne adunăm și să ne gândim la ceva folositor sau vesel. Pentru mulți oameni din societatea occidentală, cea mai proastă parte a săptămânii o reprezintă duminica dimineața, între ora zece și după‑amiază. Pentru cei care nu obișnuiesc să se ducă la biserică, aceasta este cel mai puțin structurată parte a săptămânii, fără solicitări exterioare la care să răspundă și fără obiceiuri care să canalizeze atenția înspre un țel. Luăm micul dejun, citim ziarul de duminică, și apoi...? Până la amiază, majoritatea oamenilor iau o decizie; se vor uita la televizor la un meci, vor ieși la o plimbare sau vor vopsi terasa din spate. Decizia îi oferă minții o nouă direcție și gândurile neplăcute care apăruseră mai devreme se retrag din nou sub pragul de conștientizare.

În mod ironic, majoritatea oamenilor care muncesc au o stare de spirit mai bună la serviciu decât acasă. La locul de muncă este de obicei clar ce trebuie să facă și există informații clare cu privire la cât de bine se descurcă. Cu toate astea, puțini oameni ar alege de bunăvoie să muncească mai mult și să aibă mai puțin timp liber. Cei care o fac sunt catalogați ca "workaholici" și compătimiți. Ceea ce trece neobservat în general este că munca pe care încercăm să o evităm este mai satisfăcătoare decât timpul liber din care încercăm să obținem mai mult.

Există o explicație evoluționistă întemeiată și pentru acest fapt. Dacă am putea fi mulțumiți stând de unii singuri și gândind gânduri plăcute, cine ar mai ieși la vânătoare de smilodoni? Sau cine ar mai conduce timp de două ore pe autostrada aglomerată? Probabil că este mai bine că avem nevoie de un impuls ordonat din exterior pentru a menține mintea în ordine; în acest fel asigurăm o doză de congruență între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Dacă am putea să întreținem fantasme satisfăcătoare indiferent de ce se petrece în afara minții noastre, am da de bucluc. Dacă a ne imagina că facem sex ar fi la fel de plăcut ca a face sex, în curând am ajunge să nu mai procreăm. Așa că faptul că mintea resimte o dezordine neplăcută atunci când nu e angajată într‑o acțiune cu un anumit scop constituie o măsură de siguranță importantă.

Cu toate acestea, una e să admitem că o astfel de dezvoltare este înțeleaptă pentru bunăstarea speciei, și alta e să acceptăm consecințele pe care le presupune pe plan personal. Până la urmă, dacă ne propunem să controlăm conștiința, ar trebui să fim capabili să funcționăm măcar într‑o anumită măsură independent de stimularea exterioară. Ne putem oare elibera cumva de ingerința acestui mecanism de siguranță evolutiv?

Există două moduri în care putem evita rătăcirea conștiinței, de obicei trăită ca o senzație dureroasă de anxietate sau plictiseală. Primul constă în impunerea din exterior a ordinii asupra minții. Implicându‑ne într‑o sarcină, vorbind cu altă persoană sau chiar și privind o emisiune la televizor, ne organizăm atenția și putem să urmăm un tipar mai mult sau mai puțin liniar. Al doilea mod de a face ordine este să dezvoltăm o disciplină interioară care să ne ajute să ne concentrăm după bunul-plac. Acest lucru este mult mai dificil, iar celor care practică meditația, yoghinilor, artiștilor și oamenilor de știință le ia mult timp ca să învețe să îl practice. În orice caz, mintea nu va intra în tipare de experiență ordonate și plăcute dacă nu consumăm energie pentru a da formă conștiinței. Există nenumărate moduri de a realiza acest lucru, însă toate implică dezvoltarea unor obiceiuri personale. Acestea ar putea presupune să ne antrenăm corpul prin jogging, yoga sau arte marțiale; să desfășurăm hobby‑uri ca tâmplăria, pictatul sau cântatul la un instrument; sau să adoptăm activități intelectuale concentrate, cum ar fi să citim Biblia, să rezolvăm exerciții de matematică sau să compunem poezii. Orice activitate care are un scop și necesită pricepere va împiedica dezordinea să pună stăpânire pe minte și să o împingă către o evadare frenetică.

De ce este fericirea atât de greu de atins?

Mai există și o altă predispoziție înscrisă în funcționarea minții care îngreunează atingerea satisfacției. Am văzut anterior că atunci când atenția nu este prinsă de o sarcină specifică, cum ar fi rezolvarea unei probleme sau o conversație, gândurile încep să rătăcească în cercuri aleatorii. Însă în acest caz, "aleatoriu" nu înseamnă că există șanse egale de a avea un gând vesel sau trist. De fapt, majoritatea gândurilor care ne trec prin minte atunci când nu ne concentrăm sunt, de obicei, deprimante. Există două motive pentru această stare de fapt.

În primul rând, luând în considerare totalitatea lucrurilor la care ne‑am putea gândi, posibilitățile negative sunt mereu mai numeroase decât cele pozitive. Există mai multe lucruri "rele" decât "bune" în viața noastră, pur și simplu pentru că genul de rezultate pe care le definim ca fiind "bune" sunt în general mai rare și mai puțin probabile. De exemplu, dacă mă gândesc la sănătatea mea, există un singur scenariu pozitiv: o stare de sănătate bună, și sute de scenarii negative reprezentate de diverse boli. Dacă mintea mea începe să hoinărească, cele mai mari șanse sunt să dea peste unul dintre aceste scenarii negative. Dacă mă mut într‑o casă nouă, există șansa ca totul să fie în regulă. Dar sunt sute de lucruri care ar putea să nu funcționeze: acoperișul ar putea avea crăpături, țevile ar putea fi înfundate, instalația electrică ar putea fi defectă și așa mai departe.

Este de asemenea important să luăm în considerare că, de obicei, cu cât avem țeluri mai înalte, cu atât este mai mare probabilitatea să fim dezamăgiți. Pe măsură ce așteptările devin mai mari, probabilitatea de reușită devine automat mai mică. Ce este mai ușor de atins pentru un bărbat supraponderal: o masă de 80 sau de 90 de kilograme? Dacă țintesc spre 80, șansele să mă deprim gândindu‑mă la greutatea pe care o am sunt mai mari decât dacă îmi propun să ajung la 90. Dacă aspir să câștig un sfert de milion de dolari pe an, posibilitatea de a fi nemulțumit de cât câștig este mai mare decât dacă țintesc să câștig jumătate din această sumă. Astfel, unul dintre cele mai simple moduri de a scădea frecvența gândurilor negative este moderarea selectivă a așteptărilor. Asta nu înseamnă că aspirațiile înalte produc neapărat nefericire. Dar avem adesea atât de multe așteptări ridicate în atât de multe domenii ale vieții, încât dezamăgirea este inevitabilă.

Al doilea motiv pentru care, atunci când rătăcește, mintea se preocupă de obicei de gânduri negative este că o asemenea predispoziție pesimistă s‑ar putea să fie adaptabilă... dacă prin "adaptare" ne referim la șanse mai mari de supraviețuire. Mintea se întoarce către posibilitățile negative așa cum acul busolei se întoarce înspre polul magnetic, deoarece aceasta este, în general, cea mai bună cale de a anticipa situațiile periculoase. Rezultatele pozitive sunt îmbucurătoare, însă au grijă de ele însele, astfel încât nu avem de ce să alocăm contemplării lor limitatele noastre resurse de energie psihică. În schimb, stăruind asupra posibilităților neplăcute, vom fi mai bine pregătiți pentru situațiile neașteptate.

Înclinația către rezultate negative este bine ilustrată de atracția pe care o exercită orice tip de dezastru asupra celor mai mulți dintre noi. Un accident rutier, un incendiu sau o bătaie de stradă vor atrage imediat o mulțime de spectatori nesățioși. Atenția este atrasă de violență și de pericol, dar sare peste ceea ce este normal, pașnic, mulțumitor. Presa este foarte conștientă de această înclinație, așa că articolele din ziare sunt pline de atrocități, iar emisiunile de la televizor se scaldă în sânge. În consecință, se estimează că un copil vede în medie peste 70.000 de crime la televizor înainte să ajungă la maturitate. Rămâne de aflat care vor fi consecințele pe termen lung ale unei asemenea diete vizuale.

Când mintea stăruie asupra unui lucru negativ, ea creează un conflict la nivelul conștiinței. Acest conflict, sau entropia psihică, este trăit ca afect negativ. Pipăitul unei zone fără păr de pe cap mă face să mă gândesc la toate consecințele neplăcute ale îmbătrânirii și să fiu deprimat. Sau mintea mea ar putea hoinări printre intrigile de la birou și către modul în care anumiți colegi încearcă să avanseze în carieră pe spinarea mea; asta mă face să fiu furios și neliniștit. Sau pot să mă‑ntreb, într‑o doară, de ce soția n‑a ajuns acasă, ceea ce mă face să fiu gelos și îngrijorat. Depresia, furia, frica și gelozia sunt pur și simplu diferite manifestări ale entropiei psihice. În fiecare dintre cazuri, ceea ce se petrece este că atenția se îndreaptă către informații care intră în conflict cu scopurile; discrepanța dintre ceea ce‑mi doresc și ceea ce se întâmplă creează de fapt tensiune interioară.

Emoțiile negative nu sunt în mod obligatoriu rele. Multe dintre marile picturi și opere literare au fost create pentru a scăpa de depresie. Furia i‑a făcut pe revoluționari să construiască instituții sociale mai corecte. Frica de fulger a dus la inventarea paratrăsnetului. Dar atâta vreme cât durează, sentimentele negative pun stăpânire asupra conștiinței și fac dificil controlul gândurilor și al acțiunilor. În plus, experiențele subiective de frică, furie și așa mai departe sunt neplăcute; în consecință, cu cât mai des le trăim, cu atât mai nefericită devine viața.

Felul de‑a fi al minții nu este doar faustic în discursul său, ci și aproape victorian în fascinația lascivă pentru latura proastă a vieții. De aceea, dacă lăsăm conștiința individuală să fie condusă de instrucțiunile genetice care în trecut erau avantajoase, calitatea vieții va avea de suferit în prezent. Poate că cei care se îngrijorează în permanență cu privire la ce ar putea să meargă prost sunt pregătiți pentru pericol, dar nu vor ști niciodată cât de frumoasă poate fi viața. Cea mai bună strategie presupune să găsim echilibrul dintre ceea ce e bine pentru noi în general și ce e bine pentru noi ca indivizi unici, care trăim aici și acum. Nu putem refuza paranoia adusă de instrucțiunile genetice, dar nici nu le putem urma orbește, pentru că riscăm să ratăm ceea ce face ca viața noastră să aibă sens.