M-ai trădat

Al treilea volum din trilogia Familia Cahill (după Dacă ar fi știut... și Aproape moartă)

Trezindu-se într-un spital, bandajat și învinețit, James Cahill abia o recunoaște pe blonda superbă care îl vizitează în rezerva sa. Treptat își amintește că este Sophia, cea cu care își înșelase iubita, pe Megan. Dar Megan a dispărut, sora ei îl suspectează... iar poliția și reporterii pun întrebări. James insistă că nu are idee ce s-a întâmplat, totuși nu poate scăpa de un sentiment apăsător de teamă. Iar apoi în jurul său încep să moară femei...

O rețea complexă de legături sentimentale formează nucleul ultimului roman din trilogia Cahill scrisă de Lisă Jackson. răsturnările permanente de situație îi vor ține pe cititori cu sufletul la gură. (Publisher's Weekly)

Dacă vă place să puneți piesele unui puzzle cap la cap pentru a obține tabloul complet, atunci veți fi încântați de intrigile și misterele din M-ai trădat. (Keeper Shelf)


Cabana izolată
Munții Cascade
Statul Washington
10 decembrie

În viață
Sunt încă în viață!

Clipesc. Nu-mi vine să cred. Mă uit la tavanul care pare să se rotească deasupra mea ca într-un dans.
Corpul îmi tremură pe podea.
Zvâcnind.
Dând din brațe.
Bolborosind.
Dar n-am fost ucisă.
Cel puțin nu încă.

Semnele de arsuri gemene de pe gâtul meu sunt dureroase. Ele îmi amintesc că aș putea fi moartă, că, dacă mi-ar fi fost apăsată pe piele țeava unui pistol, și nu vârfurile metalice, reci, ale unei arme de asomare, acum aș zace în balta propriului meu sânge, moartă... Pe vecie.

Mintea mă avertizează că-i doar o chestiune de timp.
Încerc să mă concentrez, clipesc des din ochi, în timp ce icnesc și zvâcnesc incontrolabil, simțind sub ceafă lemnul de esență tare din căsuță. Tavanul boltit pare mai înalt decât este, fiindcă se întinde deasupra unui living mic. Continuă să se rotească în vreme ce ochii mei încearcă să se concentreze, dar încă tresar în orbite, fragmentându-mi vederea.

Privesc fix canapeaua încorporată în mobilă, cu pernuțele ei colorate, apoi scara ce urcă la mansardă, dar totul din câmpul meu vizual se înclină și tremură, refuzând să rămână stabil. Încerc să mă concentrez asupra unui singur element: ușa ce duce afară, unica mea șansă de evadare, însă este închisă, dar până și ea pare să se miște și să se legene.

Ajută-mă, Doamne!

Închid ochii pentru o secundă, încerc să opresc tremurul, dar nu reușesc să-mi recâștig controlul asupra corpului.

Clic, clic, clic.

Pași! Podelele vibrează. Tocuri de cizme izbesc podeaua din lemn și-mi amintesc că nu sunt singură.

Cu un efort, îmi răsucesc gâtul care-mi tremură și rotesc capul într-o parte, apoi îl văd pe cel care m-a capturat punând ceva în frigiderul mic.
"De ce?" încerc să spun, dar printre buze îmi iese doar un geamăt. "De ce?" încerc iarăși, dar nu-mi răspunde, ci doar trântește ușa frigiderului și, aruncând o privire disprețuitoare spre corpul meu spasmodic, pășește peste mine către ușa cabanei și o deschide larg.

O rafală de aer hibernal năvălește înăuntru, urmată de câțiva fulgi de zăpadă. "Nu", încerc eu să țip. "Nnnnnnuuuuuu". Din nou însă cuvântul acela unic e neclar, doar sunetul indică un strigăt de disperare.

Dar răpitorul mă înțelege.
Se oprește o clipă.
Apoi iese și închide ușa după el.

Buf!

Încerc să mă târăsc spre ușă.

Clic!

A încuiat-o.

Nu mă părăsi, încerc să zbier, fără să pot articula vreo silabă, iar gura mi se deschide și închide ca a unui pește aruncat pe mal care horcăie după aer. Cum poți face asta? Tu, care ai jurat că mă iubești? Cum mă poți părăsi?

Trădarea este sfâșietoare, simt un ghem acru în stomac, în timp ce mă străduiesc să-mi stopez tremurul necontrolat al corpului. Adună-te! Fă-o!

Încerc să mă ridic, reușesc să-mi trag picioarele sub mine, dar tălpile pantofilor alunecă și mă prăbușesc din nou pe podea. Nu pot decât să mă târăsc, cu membrele paralizate, încercând să mă împing spre ușă.

Peste bătăile frenetice ale inimii mele, aud tălpi trosnind pe zăpada înghețată, apoi bipul indubitabil al încuietorilor unui vehicul, răspunzând la apăsarea unui buton de pe telecomandă.

Nu face asta!

Mă ridic, bâjbâi cu mâna spre clanță și nu reușesc s-o apuc.

Încerc din nou, cu toate eforturile de care sunt în stare, și acum reușesc - în cele din urmă, mușchii mă ascultă. Gemând, mă ridic în picioare și mă reazem cu greu de cadrul ușii.

Un motor ambalează când mă întind spre clanță. Reușesc să o prind, dar ușa este încuiată și blocată. Nu se clintește. Ca întotdeauna. Este încuiată și blocată.

La dracu'!

Încep să-mi curgă lacrimile în vreme ce mă îndrept spre scară, și mă clatin o secundă. Mușchii îmi tremură și strâng din dinți, pun mâna greșit pe balustradă și alunec puțin. Încleștez fălcile ca să-mi opresc clănțănitul dinților și mă prind mai tare, după care, încetișor, treaptă cu treaptă, urc până ce ajung să pot privi peste pervazul uneia dintre cele cinci ferestruici pătrate, cu latura de treizeci de centimetri, înșiruite sub tavanul peretelui cu ușă.

Prin geam pot să văd afară peisajul glacial - poienița înzăpezită, mărginită de brazi înalți, cu ramurile încărcate de gheață și nea. În poieniță, zăresc mașina cu farurile strălucind ca două conuri de lumină, ce fac vizibil drumul pe când se îndepărtează.
Inima mi se frânge.

Nu te lăsa! Cine a făcut asta nu merită tristețea ta. Enervează-te, la dracu'!

Pe măsură ce tremurul din corp mi se calmează, simt cum urcă furia în mine. Mă prind cu degetele atât de tare de treapta de sus a scării, încât articulațiile devin albe ca osul. Sunetul motorului se estompează.

Așa cum s-a întâmplat și mai înainte.
- O să te prind eu, făgăduiesc, și vorbele îmi sună răgușit, dar cel puțin inteligibil, în timp ce mă uit la vehiculul care se îndepărtează, cu stopurile roșii clipind printre copaci și reflectând pe zăpadă urme ca de sânge. N-o să scapi cu asta.
O să am grijă.


Munții Cascade
1 decembrie

- Jigodie!

Luptându-se cu lacrimile, Megan lovi cu palma în volanul Toyotei, apoi călcă accelerația. Cauciucurile se rotiră, azvârlind zăpadă și pietriș în timp ce dădea cu spatele, apoi schimbă viteza, și fasciculele farurilor se revărsară pe terenul înzăpezit, peste drumul lung care pleca de la ferma mizerabilului James Cahill. După care, ca și cum bărbatul ar fi stat pe scaunul din dreapta ei, Megan a continuat să profereze injurii.
- Cum ai putut? Cum dracu' ai putut?

N-ar fi trebuit să fie surprinsă.
Cine a înșelat o dată va înșela mereu.

Și atunci, de ce se așteptase ca el, bărbatul despre care crezuse că e iubirea vieții ei, sufletul pereche, nenorocitul "ales", dacă poți să crezi prostiile alea, să fie altfel? Nu făcuse altceva decât să-și arate adevărata față și se dovedise a fi doar un nenorocit infidel.

Clipea din ochi apăsat, și lacrimile au început să-i alunece pe obraji. Când a ajuns la șosea, a luat-o prin fața unui plug de zăpadă care curăța drumul și a accelerat, grăbită să ajungă în oraș, pierzându-se în noapte. Furioasă, și-a șters lacrimile afurisite, lăsând în urmă stâlpii gardurilor și câmpurile complet albe, învăluite în ceață. La indicatorul de cedare a trecerii, a încetinit, apoi a tras de volan și a virat spre vest, ocolind centrul lui Riggs Crossing și gonind pe străzile laterale aproape pustii ale așezării uitate de lume, care se considera un orășel cinstit, aflat permanent sub magia sărbătorilor de Crăciun. Ea însă știa la fel de bine ca toți ceilalți că aparențele pot fi înșelătoare, nu?

Cu coada ochiului, a zărit o femeie în vârstă care plimba un terrier scoțian negru, îmbrăcat cu hăinuță. Aflată în cercul de lumină proiectat de un felinar stradal, femeia, cu bucle sure care-i ieșeau de sub bereta roșie, a clătinat din cap, apoi a amenințat cu un deget, înainte de a-și balansa palmele spre sol cu mesajul "mai încet".

Lui Megan nu-i păsa. Abia s-a abținut să nu-i arate degetul mijlociu.
N-ar fi avut însă niciun motiv s-o facă.
În afară de inima ei frântă și de mintea spulberată.

De ce, de ce, de ce fusese atât de idioată, încât să se îndrăgostească de James Cahill? Trebuia să-și fi dat seama.
- Rahat!

Își dăduse seama. În oglinda retrovizoare, a văzut-o pe bătrână vorbind la telefonul mobil, formând probabil 911 și raportând că un șofer teroriza străzile, de obicei senine, aproape bucolice, ale acestui orășel ascuns în munții statului Washington.
Regrete eterne.

Totuși, a ridicat talpa de pe accelerație.
Nu voia și nici nu avea nevoie de o amendă.

Doar nu era oarbă, pentru Dumnezeu! Văzuse cum se uitase James la fata cea nouă din restaurant, așa cum o privise cândva și pe ea. Dar la ce se așteptase? Nu știa din experiență personală cât de ușor întorcea el capul după femei? Iar femeile săriseră mereu pe el, un bărbat înalt și chipeș, cu atitudine de cowboy și cu un zâmbet de felul "pregătește-te pentru aventura cea mai grozavă din viața ta", care putea ademeni până și inimile cele mai precaute. Ca să se îndrăgostească de el, nici măcar nu era nevoie să știe că James este sau că va fi bogat.
Nu așa se petrecuse cu ea?
- Ești o idioată, a rostit Megan, și nu era prima oară când spunea asta despre sine.

Abia aștepta să ajungă la Seattle, la sora ei! Odată ajunsă în apartamentul Rebeccăi, avea să-și înece furia într-o sticlă de votcă și să-l dea uitării pe ticălos.
- Jigodie mincinoasă și infidelă, a mormăit ea.

James era al ei!
El nu înțelesese asta?
Probabil că nu, deocamdată...
Dar avea să-nțeleagă. O să aibă ea grijă!
Știi ce?
Ar trebui să dispară din viața lui.
Să-l facă să-i fie dor de ea.
Să-l facă să regrete din tot sufletul c-a înșelat-o vreodată!
Da, asta era soluția.

Și-a șters lacrimile cu o mână înmănușată, continuând încă să se smiorcăie când a ieșit din localitate. Strângea volanul atât de tare, încât o dureau degetele când s-a angajat pe drumul dintre munți. Și, întrucât ninsoarea se întețea, a pornit ștergătoarele de parbriz.

Rebecca o aștepta.
Sora ei. Dumnezeule! Îi era aproape imposibil să accepte că James fusese interesat mai întâi de Rebecca. Și, la naiba, Rebecca, crăiasa zăpezilor, se îndrăgostise de el! Sau, mă rog, aproape că se îndrăgostise. Atât cât și-ar fi îngăduit Rebecca să se îndrăgostească de un bărbat ca James - un tip sexy, cu reputație nu prea bună...

Ăsta era necazul cu James! Era arătos ca dracu' și destul de bădăran - da, bădăran! - pentru ca femeile să-l găsească atrăgător fără să-și dea seama că era bogat. Sau...avea să fie atunci când va moșteni restul părții sale din averea Cahill. Însă, chiar și fără să știe asta, femeile îi cădeau în brațe, iar James, ca o jigodie ce era, nu obișnuia să le descurajeze.

Din fericire, Rebecca lăsase toate astea în urmă.
Sora ei se vindecase de mult de iubirea pentru James.
Nu era așa?

Nu contează, și-a spus Megan, împingându-și capul înainte și mijind ochii prin parbriz ca să deslușească ceva prin fulgii ce dansau în strălucirea farurilor.

Rebecca știa ce să facă.
Știuse mereu. Rebecca Travers, care era fermă ca o stâncă și hotărâtă, avea s-o ajute pe Megan să repare situația. În ciuda oricăror sentimente latente pe care le-ar mai fi putut nutri față de James.

Conștiința lui Megan a tresărit puțin. De câte ori se bazase pe Rebecca? Cât de des alergase plângând la sora ei mai mare, care o ajuta mereu? Chiar și când...?

A simțit un scurt fior de vinovăție, care probabil ar fi trebuit să fie mai ascuțit. Mai adânc. S-a uitat la imaginea ei din oglinda retrovizoare.

Ochii albaștri îi erau injectați, dar nu din cauza remușcărilor. Dacă ar fi avut șansa să facă totul din nou, să îndrepte greșeala... Și-a mușcat buza și a alungat gândul acela din minte, în timp ce Toyota se lupta cu panta. Ea nu era un om rău. Nu chiar. Și James... Oh, Doamne, James...

Simțea un nod în gât pe măsură ce mașina urca întruna; de acum, zăpada acoperea carosabilul, troienindu-se în lungul acostamentelor pe unde plugul trecuse mai devreme. Fiindcă parbrizul începuse să se aburească, acționă butonul de dejivrare, ridicând temperatura la maximum.
Degeaba.
Ventilatorul se stricase. Era stricat de săptămâni.
- Rahat!

A luat un șervețel folosit, pe care îl îndesase într-un suport pentru pahar, și a șters parbrizul cât a putut de bine, după care a privit cu atenție în față. Nodul din beregată nu-i dispăruse.

Puținul trafic existent se rărise și, în cele din urmă, continuând să suie, cu motorul vuind, s-a trezit singură pe porțiunea aceea de șosea care șerpuia prin vârfurile Munților Cascade, cufundați acum în bezna nopții. A apăsat mai tare accelerația.
- Haide, haide!

Vizibilitatea era redusă de ninsoarea care se întețea, astfel că dejivrarea devenea inutilă. A șters din nou o porțiune de parbriz de deasupra volanului: viscolul crea acum imaginea unui perete alb impenetrabil.
- Grozav!

S-a gândit la James și a simțit un cuțit în inimă. Un val de amintiri i-a inundat mintea, și lacrimile amenințau să iasă din nou. La următoarea serpentină strânsă, a călcat prea tare pe accelerație.
Roțile Toyotei au derapat.
Mașina a alunecat într-o parte.
Megan a ridicat piciorul de pe pedală.
- Controlează-te, și-a spus, în timp ce mașina, cu motorul luptându-se cu panta abruptă, se redresa, și fascicolele de lumină a farurilor se reflectau într-un milion de fulgi rotitori.

Ultima lor ceartă fusese cea mai rea. Niciodată, furia și cuvintele grele nu trecuseră la nivelul următor, cel fizic, dar în seara asta mânia ei fusese impredictibilă.
Alte lacrimi i-au țâșnit din ochi.
Orbind-o, așa cum mai devreme o orbise furia.

A scuturat din cap ca să alunge amintirea. Apoi a călcat accelerația și, cu șervețelul umed și împăturit, a șters din nou parbrizul aburit, exact în clipa în care șoseaua cobora brusc.
- Rahat!

Inima i-a înghețat.
În față i-a apărut alt viraj, și mai strâns.
În mod reflex, a apăsat frâna.
Când Megan a tras volanul cu mâna liberă, cauciucurile din spate au derapat.
Toyota a nimerit pe un petic de gheață și a început să se rotească lent și constant.
- Nu... nu, nu, nu!

Era sus în munți, vârfurile brazilor înalți de douăzeci și cinci de metri ajungeau la nivelul șoselei, ramurile lor înghețate erau încărcate de zăpadă, iar canionul de dedesubt era invizibil.
- Oh, Doamne!

A ridicat tălpile de pe frână și de pe accelerație în același timp... Asta trebuia să facă, nu-i așa, ca să iasă din derapaj, sau ceva în genul ăsta? Inima îi bubuia în timpane.

Putea vedea acum cu încetinitorul marginea drumului, troienele ce ascundeau parapetul de protecție, dacă acesta exista, și, dincolo de ele, bezna.

Simțea cum frica îi îngheța încet sângele în vene.
Nu te panica, Megan! NU te panica!
Un început de țipăt stătea gata să-i izbucnească din gât.

Brusc, toate cele patru roți au găsit tracțiunea, și ea a recăpătat controlul mașinii.
Oh... aleluia...

Cu inima bubuind, cu nervii întinși la maxim, și-a umezit buzele. Fusese aproape. Al naibii de aproape. A expirat lent și s-a concentrat asupra celor ce trebuia să facă, alungându-și din minte cearta cu James. Continua să urce, fără a întâlni vreo mașină, ceea ce părea ciudat chiar și în condițiile de viscol de aici, din apropierea vârfului. Alți câțiva kilometri, apoi avea să coboare.
Spre Seattle.
Spre Rebecca.
Singura care o putea liniști.

După ce trecu de vârf, mări viteza.
Megan apăsă ușor frâna, strângând volanul cu disperare în mâini. Apoi luă un viraj. Mergea tot mai repede.

Încetinește!

Însă Toyota gonea înainte, trasă în jos de gravitație, iar parbrizul aburit era aproape opac.

Megan a apăsat mai tare pe frână, iar spatele mașinii a derapat într-un viraj. I s-a tăiat respirația. A înghițit nodul mare care i se pusese în gât și a rulat mai departe pe drumul care se îngusta, mărginit pe ambele părți de troiene înalte.

Doar câțiva kilometri și... Rahat, asta ce mai e? Ceva în mijlocul șoselei? La următorul viraj? Nu!

Cu inima bubuindu-i în tâmple, a mijit ochii printr-un petic îngust de sticlă neaburită.
Pe drumul din față se mișca ceva.
Ceva înalt și întunecat pe fundalul alb.
O căprioară? Un elan? Alt animal?
Ninsoarea abundentă o împiedica să-i distingă forma... Dintr-odată a sărit în lături.
Două picioare?
- Futu-i!

Un bărbat? O femeie? Blestematul de Bigfoot?

Imaginea neclară a pășit în mijlocul afurisitei de șosele.
Un om. Cu siguranță era un om.
Ce naiba?
- Hei! țipă ea în timp ce călca frâna. Idiotule!

Mașina a derapat.
Nu!

A început să se rotească.
Din ce în ce mai repede.

Megan a cuplat într-o treaptă inferioară de viteză.
Dar era prea târziu. Toyota a început să alunece în lateral, rotindu-se lipsită de control. Prin parbriz, ea a zărit frânturi de imagine cu peretele stâncos situat pe o parte a drumului și cu râpa abruptă de partea cealaltă. Iar în mijlocul șoselei, un om. Un cretin nebun, un idiot.
- Rahat, rahat, rahat!

A încercat să vireze, n-a izbutit, și Toyota s-a îndreptat rapid și necontrolat spre partea muntoasă a drumului, rașchetând cu bara de protecție gheața de pe stâncă. Impactul a retrimis-o pe șosea, tocmai pe banda opusă, spre râpă; de jur împrejur, tot decorul se estompase ca într-o ceață.

Acum se terminase.
Megan știa asta.

Prin parbrizul aburit, a zărit vârfurile copacilor înzăpeziți în razele subțiri ale farurilor și, dincolo de linia lor, întunericul vast al canionului.

Așa avea să moară, cu mașina zburând peste margine, prăbușindu-se printre copaci în întunericul nesfârșit, căzând sute de metri spre râul aproape înghețat, care șerpuia departe, în hăul de dedesubt.
Dumnezeule, nu!

A apăsat din răsputeri pe frână.
Crevasa de după vârfurile copacilor devenea tot mai mare.
Cu o roată a reușit să prindă carosabilul.
S-a rotit pe loc.
Spatele Toyotei tremura.

Cu inima bubuind, cu adrenalina clocotindu-i în sânge, Megan a ignorat toate sfaturile care îi fuseseră date vreodată și a tras violent de volan, îndepărtându-se de râpă.
Mașina s-a răsucit și s-a îndreptat cu botul direct spre peretele masiv din piatră.

Pe șosea nu mai era nimeni.
Ce se întâmplase cu imaginea aceea întunecată?

Nu avea timp să se gândească la asta. Se străduia cu disperare să redreseze mașina, rotind acum lin volanul, cu inima bătându-i sălbatic, cu mintea învălmășită.

Își mușcă buza.

Roțile din față găsiră, în sfârșit, tracțiunea, și Megan atinse accelerația, propulsând Toyota înainte, departe de canion.
Și direct spre peretele din gheață și piatră.
A călcat tare frâna.
Cu roțile blocate, mașina patina mai repede.
Megan s-a încordat, pregătită pentru impact.
Bum!

Toyota s-a izbit de munte.
Smucitura a făcut ca centura de siguranță să se strângă în jurul ei.
A închis ochii.
Bara de protecție frontală a mașinii s-a strâmbat, în timp ce capota, cu un geamăt îngrozitor de metal contorsionat și de plastic spulberat, s-a îndoit. Parbrizul a crăpat.
Ceva a zburat direct în oglinda retrovizoare, spărgând-o.
Megan se așteptase ca airbagul să izbucnească din volan.
Se încordase.
Mașina s-a oprit.

Nicio apăsare bruscă sau o masă de aer nu s-au abătut asupra ei; niciun airbag n-a pironit-o de scaun.
În jur era tăcere.
Neașteptată și asurzitoare.
Și ea era în viață.
În mod miraculos, nevătămată.

Fără să-i vină să creadă, și-a privit degetele înmănușate, încleștate într-o strânsoare de moarte pe volan. Le-a descleștat încetișor, încercând să-și regleze respirația. Mâinile îi tremurau, tot corpul îi tremura.
Stăpânește-te. N-ai pățit nimic.

A aruncat o privire prin parbrizul crăpat, încercând să-și calmeze bătăile sălbatice ale inimii, să se concentreze.
Mașina. Poți șofa?

Era posibil să fie atât de norocoasă?
Care erau șansele?

A răsucit cheia în contact și a auzit demarorul scrâșnind.
- Haide. Haide.

Dacă ar putea porni Toyota, ar da în marșarier, ca să nu mai stea transversal pe șosea, nu-i așa? Dacă ar putea s-o scoată din viteză, ar coborî controlând viteza numai din frâne, nu? Până când va ajunge iar în lumea civilizată... sau poate ar reuși să sune...

Gândurile i-au fost întrerupte. Telefonul ei? Unde naiba era telefonul? A aruncat o privire rapidă prin interior, apoi și-a amintit că ceva zburase înspre oglinda retrovizoare. Să fi fost mobilul? A pipăit disperată scaunul de alături. Era ud de la cafeaua vărsată peste cărțile și rucsacul pe care le azvârlise în mașină la plecare.
Nimic.

A examinat rapid podeaua din fața scaunului din dreapta, dar n-a văzut decât un coș de gunoi și două perechi de pantofi, și...
Oh, futu-i!
Nu contează! Îndreaptă mașina pe șosea, ca să nu te izbească în plin alt vehicul care poate să apară.

A răsucit cheia în contact. Demarorul a scrâșnit, dar nu s-a întâmplat nimic.
- Haide odată!

Altă încercare și motorul a pornit, însă... o mișcare i-a atras atenția. Ceva întunecat în cioburile de sticlă ale oglinzii retrovizoare.
Cu coada ochiului, a văzut ceva mișcându-se, o formă întunecată și rapidă în rețeaua de fisuri ale oglinzii retrovizoare.
Gâtul i s-a uscat instantaneu.
Dumnezeule! Omul pe care-l văzuse cu câteva clipe mai devreme.
Cauza accidentului.

S-a uitat în oglinda retrovizoare, încercând să-l zărească pe idiotul care cauzase dezastrul. Cretinul blestemat era în spatele mașinii ei, abia vizibil, dar cu siguranță acolo. Iar acum înainta spre centrul șoselei.
Ca și când ar fi vrut să-i blocheze din nou calea.
Continua să pună în pericol viețile amândurora.
Iritarea lui Megan crescu brusc. Ce fel de cretin ar fi...

Deschise portiera, dar în clipa următoare, din forul ei interior, ca un fulger, a venit un avertisment: Ai grijă.
- Ai înnebunit? a țipat ea, scoțând mult capul, ca să vadă mai bine. Dă-te la o parte! Ce dracu-i cu tine?

Nicio mișcare.
Nimic, doar aerul mușcător de rece.
Și viscolul care nu mai contenea.
Niciun om.
Doar liniștea stranie, întreruptă numai de vuietul motorului ambalat al Toyotei.
Firișoarele de păr de pe ceafă i se zbârliseră de frică.
Oare totul fusese doar în imaginația ei?
Nu, bineînțeles că nu.

A închis portiera, pregătindu-se să dea cu spatele, când a văzut din nou silueta. Chiar în mijlocul drumului... Iarăși. Aproape că-și bătea joc de ea.
Ce dracu' era asta?
Nu contează ce este. E ciudat ca dracu'. Nu-i bine. Pleacă. Pleacă imediat!
Încerca să-și învingă frica, pe care o simțea crescând în ea.
Și dacă omul acela vrea să facă autostopul? Dacă a rămas blocat aici în viscol?
- Cui îi pasă? a mormăit Megan.

Cretinul nu flutura din mână, încercând s-o oprească și să obțină ajutor. Nu, aici era vorba despre altceva.
Ceva cu totul absurd.
Ceva rău.

A atins din nou, ușor, pedala accelerației.
Mașina avariată își învârtea nebunește roțile.
- Nu face asta, a șoptit Megan, simțind cum îi crește panica.

Trebuia să plece imediat de aici. Telefonul... unde dracu' îi era telefonul? Nu mai avea timp să-l caute.
- Haide, a rostit, în timp ce motorul hârâia și roțile se învârteau, fără să se clintească însă. Să plecăm, să...

Cu coada ochiului, a văzut mișcare în oglinda laterală.
Omul în negru se apropia!

Acum a călcat zdravăn pe accelerator.
- Haide!

Era tot mai aproape. Prin perdeaua de zăpadă, o siluetă îmbrăcată în echipament de schi - de la cagulă și căciulă, până la apreschiuri - înainta pe lângă mașina care vuia.

Megan ridică piciorul de pe pedala accelerației, apoi o călcă din nou, brutal. Spatele mașinii s-a clintit puțin, dar anvelopele n-au găsit tracțiunea.

Persoana ajunsese lângă portieră, și Megan era gata să țipe la cretin, să-l avertizeze, când a observat arma - un pistol negru îndreptat spre ea de o mână înmănușată.

Dumnezeule!

A început să clatine din cap, făcând încercări repetate să plece cu mașina, dar țeava pistolului ajunsese la același nivel cu tâmpla ei.

Inima lui Megan a explodat.
Frica îi alerga prin vene ca un șuvoi înghețat.
A dat să se întoarcă. Să fugă odată cu panica ce gonea prin trupul ei.
Pleacă. Pleacă imediat de aici!
- Ieși! a mârâit atacatorul.

Megan a încremenit.
Glasul lui!
Oare îl cunoștea pe omul ăsta? Pe dementul ăsta?
Nu putea spune. Nu se putea concentra decât asupra țevii pistolului.
Negru.
Letal.
Ațintit drept spre inima ei.