Cum Dumnezeu poate fi cineva, ca om viu, altfel decît "woke"? Adormit, somnambulic, robotic? Evident: mediu al mediilor, braț lung, terminal, al tehnologiei tot mai corporale, corporate, încorporate. De fapt, opusul lui "woke" este "cool", adică rece, blazat, indiferent, plezirisit, cinic, mort, încălzit doar de prostii, de nimicuri: cu o rază, un orizont al interesului nu mai largă decît burta (ce-i drept, încet-încet tot mai mare, înghițind placid toată lumea: lumea-burtă).
Azi (tot timpul, dar concentrat, pe 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale - nu "Ziua Națională a Culturii") toți inculții și mai ales toți anti-culturalii (adică, ce mai, aproape toți) se închină, greșind și clădirea, și registrul stilistic-comportamental, la cultură și la Eminescu ca în biserică la Isus și la Maica Domnului, și ne țin predici despre cultură și națiune, uitînd că și credința, și cultura, și națiunea, deci credința în cultură și națiune, se respiră și se trăiesc zilnic, "banal", prin tot ceea ce faci și prin felul în care ești: decent și respectuos, ca om în serviciu, nu ca stăpîn pe plantație. Deci hai repede pe 15 ian., buluc, la pomană, cu cruci și discursuri sforăitoare, discursuri-odăjdii, pentru ca apoi, în tot restul anului și al vieții, cu conștiința spălată cu indulgențe auto-acordate, să ne putem purta porcește, anti-cultural, în cea mai pură ignoranță disprețuitoare față de cultura vie, curentă, trăită. Să nu ne dea lecții despre cultură și națiune cei care în restul anului nu merg la aceste două școli permanente. Cultura și națiunea nu trebuie idolatrizate, adică plasate în afară și la distanță, să ne putem doar închina la ele în cîteva zile fixe, ci "uitate" practic, în noi înșine, adică practicate, prin gesturi și simțiri, zi cu zi. Cultura și națiunea nu sînt sărbători și timp liber, ci muncă de zi cu zi. Zi cu zi, zi după zi, orice ai face și orice/oricine ai fi.
Bugete, burse, spații de viață, creație și reprezentare, instituții mari, mici, vechi și noi, racordare la circuitele internaționale, de-taxare, circulație, democrație, azil și refugiu, ospitalitate, vechi dar mereu actual spus: sincronicitate. În niciun caz izolare, regresivitate, îngîmfare suveranist-protocronistă. Respect față de alteritățile de tot felul, începînd cu acei străini interni care sînt creatorii, practicanții și utilizatorii de cultură. Respect față de cultura-muncă. Cultura este curiozitate etică. Adică educație.
Azi (15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale - nu "Ziua Națională a Culturii") la rubrica "Digistoria" de la Digi am aflat că Mihai Eminescu a scris 46 de volume și a trăit 40 de ani. Și parcă mai era ceva la fel de cult, de școlarizat. Ceva "de genul" (căci de sex nu poate fi vorba).
AUR de Franța, își zic, normal, "Patrioții", sînt, evident, ma foi(e), anti-vaccin, și sînt puși pe linșat jurnaliști. Internaționala neo-hoardelor. Nu e de glumă. Trebuie vaccin social și politic pe bune, nu doar ARN, ci de-a dreptul ADN, dacă nu infectează chiar tot. Deocamdată, adică deja, multă complezență și complicitate. Așa se ajunge la dezastre (ruperea de astre). Deși e mai complicat, trebuie susținut ca slogan de principiu: TOLERANȚI CU TOLERANȚII, DEMOCRAȚI CU DEMOCRAȚII!
"Comme Jean-Michel Blanquer, ils sont nombreux à voir dans Foucault, Deleuze et Derrida l'origine de la «cancel culture» qu'ils déplorent. Les détracteurs de la French Theory ont-ils seulement lu les auteurs qu'ils critiquent?" Bineînțeles că nu. Toți vorbesc din auzite. La fel ca la noi. Ca peste tot.
"Fanaticul nu poate fi convins, poate fi doar convertit" (Eric Hoffer), pentru că el crede, nu cercetează, deci poate fi doar mutat dintr-o credință în alta. Sacru, secularizare, resacralizare...
"Ăștia se opun intrării în secolul al XIX-lea" (spusă cîndva, pe drumurile patriei, spre sfîrșitul secolului al XX-lea, de poeta și actrița Ioana Crăciunescu). Cred că acum am progresat (simetric, ca într-o oglindă neaburită, dar întunecată): ne opunem intrării în secolul al XVIII-lea, al XVII-lea chiar - nu numai că ne cramponăm de pragul modernității (cu toate ambivalențele ei), dar nu lăsăm pe nimeni să treacă.
(C)angrenaje. Să ne lăsăm (c)angrenați.
Răzmerița din transportul public bucureștean a avut darul (la fel ca și pandemia) de a ne transporta în plină utopie libertarian-neoliberală realizată, care se dovedește a fi de fapt o perfectă distopie revelatoare, ca într-un experiment epistemic pragmatist: eradicarea transportului public ca metonimie a eradicării (în curs) a tot ce e public (spațiul, sferă, interes). Pe străzi doar autovehicule personale, individuale, consumatoare nu numai de aer și liniște, ci și, poate în primul rînd, de spațiu (la fel ca și Rusia, individul este totalitar și vrea spațiu-tampon), omul-bulă, omul gonflabil ca mașină personală saturează deja spațiul circulabil: unde să mai încapă și autobuze, troleibuze, tramvaie? Mașini personale pe șosele și biciclete și trotinete cu oameni-curier pe trotuare: nu asta ne dorim implicit prin tot ceea ce facem? Iată, ne putem confrunta cu propriile dorințe.
Ah, nasol, după greva transportului public (sau în comun) bucureștean, iar au ieșit săracii, învechiții, depășiții cu tărăboanțele, autobuzele, troleibuzele și tramvaiele lor de rahat de drumuri să ne frîneze în cursa noastră dezlănțuită spre modernitate, să ajungem contemporani cu noi înșine!
Întrebare, totuși: cum au venit în timpul grevei, dar și cum vin de obicei (și, evident, cum pleacă) cei din transportul public bucureștean (dar nu numai) la serviciu: cu transportul public sau cu mașina personală?
Mai mergeți deci pe jos, cu pasul, pe propriile picioare, ca omul, drept, se mai irigă creierul, se mai primenesc gîndurile, mai circulă și ele, mai redemarează gîndirea, se mai "resetează"... Dacă mai aveți, desigur, pe unde...
Pentru că știți de ce nu mai avem trotuare în București, cînd nu sînt ocupate de mașini? Pentru că "hai mai repede, că se răcește mîncarea" proastă și alte căcaturi pe care tot o comandați spasmodic de pe canapeaua vieții dintre sute de ecrane și tu, și tu, și tu - eu nu, uneori, cel mult, cînd sînt în vreo vizită. Capisci?
Absolut teribil, fundul fundăturii, este să comanzi prin curier "mîncare" de la McDonald's. Mai rău cred că nu se poate.
Iar acest simptom-deja-sindrom merge absolut mînă în mînă cu retro-neo-naționalismul de emanație putinică: aceeași lene a gîndirii, adică același soluționism, aceleși miracole la cheie, de-a gata. Gîndire pe măsura vitezei capitalului dematerializat. Fix același regim al ființării: falsa opoziție "Rusia" / "America". Naționalism global, multinațional (vezi "cazul" Djokovic).
Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma: ce altceva să citești, ca să te documentezi, să te "updatezi" intensiv politico-ontologic, cu Putin la poartă? Despre "socialismul siberian" (Daniel Defert), prezent în mod ventriloc deja și în România sub titulatură de "anti-progresism". Adică de regresism: "înapoi la argument", vorba aia.
Epocă! Pe vremuri, nu demult totuși, în Franța (ca parte reprezentativă a Europei occidentale), se bătea, politic, stînga cu stînga, socialiștii cu comuniștii. Acum, se bat nu centru-dreapta cu extrema dreaptă, ci extrema dreaptă cu extrema dreaptă: Le Pen cu Zemmour. Nu trăim deja viitorul de aur al omenirii?
Toată lumea rîde (pe drept cuvînt) de "savanta de renume mondial" Elena Ceaușescu, care însă a făcut postum pui pe (aproape) toate platourile de televiziune. Unde te uiți, numai Savante și Savanți!
RegreSSismul, în mod evident, dacă nu e la România TV, e la Antena 3 (aceste MMM: Mass Murder Media - pe vremuri se spunea Coloana a cincea)! Dar nu se vehicula mai ieri că unul dintre planurile lui Putin ar fi să instaleze o putere pro-rusă la Kiev? Iată, în perspectivă, același lucru și la București. Pentru că neo-naționalismul pe stil vechi (sau retro-naționalism, vetero-naționalism) este un rusofilism: naționalism pe stil pravoslavnic rusesc, convenabil pentru că pune pe picior de egalitate imensa națiune imperialistă rusă cu micile, normalele ca talie națiuni europene și în special est-europene. Să tot fii naționalist după model, la comandă și în vecinătate rusească cînd nu ești Rusia! Devii automat Siberia.
Puterile care se bazează doar pe resurse fosile, adică pe daruri ale naturii nemuncite decît prin sîngele altora, resurse pe care le îndreaptă împotriva propriilor societăți (imperialism intern, intensiv), sînt puteri-fosile. Brontozauri! Cum să nu presupună ele, chiar dacă nu îl și realizează, holocaustul ca atare, de tot felul, la toate nivelurile?
Să-i lauzi în aceeași frază pe legionari, pe Antonescu și Rusia putinică, nu e doar contradicție logic-istorică, ci sfruntare, cruntă manipulare a ignoranței, obrăznicie și nesimțire, cinism: naționalism anti-patriotic. Mulți naționaliști și patrioți români se zvîrcolesc în necunoscutele lor morminte siberiene.
Azi (tot timpul, dar concentrat, pe 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale - nu "Ziua Națională a Culturii") toți inculții și mai ales toți anti-culturalii (adică, ce mai, aproape toți) se închină, greșind și clădirea, și registrul stilistic-comportamental, la cultură și la Eminescu ca în biserică la Isus și la Maica Domnului, și ne țin predici despre cultură și națiune, uitînd că și credința, și cultura, și națiunea, deci credința în cultură și națiune, se respiră și se trăiesc zilnic, "banal", prin tot ceea ce faci și prin felul în care ești: decent și respectuos, ca om în serviciu, nu ca stăpîn pe plantație. Deci hai repede pe 15 ian., buluc, la pomană, cu cruci și discursuri sforăitoare, discursuri-odăjdii, pentru ca apoi, în tot restul anului și al vieții, cu conștiința spălată cu indulgențe auto-acordate, să ne putem purta porcește, anti-cultural, în cea mai pură ignoranță disprețuitoare față de cultura vie, curentă, trăită. Să nu ne dea lecții despre cultură și națiune cei care în restul anului nu merg la aceste două școli permanente. Cultura și națiunea nu trebuie idolatrizate, adică plasate în afară și la distanță, să ne putem doar închina la ele în cîteva zile fixe, ci "uitate" practic, în noi înșine, adică practicate, prin gesturi și simțiri, zi cu zi. Cultura și națiunea nu sînt sărbători și timp liber, ci muncă de zi cu zi. Zi cu zi, zi după zi, orice ai face și orice/oricine ai fi.
Bugete, burse, spații de viață, creație și reprezentare, instituții mari, mici, vechi și noi, racordare la circuitele internaționale, de-taxare, circulație, democrație, azil și refugiu, ospitalitate, vechi dar mereu actual spus: sincronicitate. În niciun caz izolare, regresivitate, îngîmfare suveranist-protocronistă. Respect față de alteritățile de tot felul, începînd cu acei străini interni care sînt creatorii, practicanții și utilizatorii de cultură. Respect față de cultura-muncă. Cultura este curiozitate etică. Adică educație.
Azi (15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale - nu "Ziua Națională a Culturii") la rubrica "Digistoria" de la Digi am aflat că Mihai Eminescu a scris 46 de volume și a trăit 40 de ani. Și parcă mai era ceva la fel de cult, de școlarizat. Ceva "de genul" (căci de sex nu poate fi vorba).
AUR de Franța, își zic, normal, "Patrioții", sînt, evident, ma foi(e), anti-vaccin, și sînt puși pe linșat jurnaliști. Internaționala neo-hoardelor. Nu e de glumă. Trebuie vaccin social și politic pe bune, nu doar ARN, ci de-a dreptul ADN, dacă nu infectează chiar tot. Deocamdată, adică deja, multă complezență și complicitate. Așa se ajunge la dezastre (ruperea de astre). Deși e mai complicat, trebuie susținut ca slogan de principiu: TOLERANȚI CU TOLERANȚII, DEMOCRAȚI CU DEMOCRAȚII!
"Comme Jean-Michel Blanquer, ils sont nombreux à voir dans Foucault, Deleuze et Derrida l'origine de la «cancel culture» qu'ils déplorent. Les détracteurs de la French Theory ont-ils seulement lu les auteurs qu'ils critiquent?" Bineînțeles că nu. Toți vorbesc din auzite. La fel ca la noi. Ca peste tot.
"Fanaticul nu poate fi convins, poate fi doar convertit" (Eric Hoffer), pentru că el crede, nu cercetează, deci poate fi doar mutat dintr-o credință în alta. Sacru, secularizare, resacralizare...
"Ăștia se opun intrării în secolul al XIX-lea" (spusă cîndva, pe drumurile patriei, spre sfîrșitul secolului al XX-lea, de poeta și actrița Ioana Crăciunescu). Cred că acum am progresat (simetric, ca într-o oglindă neaburită, dar întunecată): ne opunem intrării în secolul al XVIII-lea, al XVII-lea chiar - nu numai că ne cramponăm de pragul modernității (cu toate ambivalențele ei), dar nu lăsăm pe nimeni să treacă.
(C)angrenaje. Să ne lăsăm (c)angrenați.
Răzmerița din transportul public bucureștean a avut darul (la fel ca și pandemia) de a ne transporta în plină utopie libertarian-neoliberală realizată, care se dovedește a fi de fapt o perfectă distopie revelatoare, ca într-un experiment epistemic pragmatist: eradicarea transportului public ca metonimie a eradicării (în curs) a tot ce e public (spațiul, sferă, interes). Pe străzi doar autovehicule personale, individuale, consumatoare nu numai de aer și liniște, ci și, poate în primul rînd, de spațiu (la fel ca și Rusia, individul este totalitar și vrea spațiu-tampon), omul-bulă, omul gonflabil ca mașină personală saturează deja spațiul circulabil: unde să mai încapă și autobuze, troleibuze, tramvaie? Mașini personale pe șosele și biciclete și trotinete cu oameni-curier pe trotuare: nu asta ne dorim implicit prin tot ceea ce facem? Iată, ne putem confrunta cu propriile dorințe.
Ah, nasol, după greva transportului public (sau în comun) bucureștean, iar au ieșit săracii, învechiții, depășiții cu tărăboanțele, autobuzele, troleibuzele și tramvaiele lor de rahat de drumuri să ne frîneze în cursa noastră dezlănțuită spre modernitate, să ajungem contemporani cu noi înșine!
Întrebare, totuși: cum au venit în timpul grevei, dar și cum vin de obicei (și, evident, cum pleacă) cei din transportul public bucureștean (dar nu numai) la serviciu: cu transportul public sau cu mașina personală?
Mai mergeți deci pe jos, cu pasul, pe propriile picioare, ca omul, drept, se mai irigă creierul, se mai primenesc gîndurile, mai circulă și ele, mai redemarează gîndirea, se mai "resetează"... Dacă mai aveți, desigur, pe unde...
Pentru că știți de ce nu mai avem trotuare în București, cînd nu sînt ocupate de mașini? Pentru că "hai mai repede, că se răcește mîncarea" proastă și alte căcaturi pe care tot o comandați spasmodic de pe canapeaua vieții dintre sute de ecrane și tu, și tu, și tu - eu nu, uneori, cel mult, cînd sînt în vreo vizită. Capisci?
Absolut teribil, fundul fundăturii, este să comanzi prin curier "mîncare" de la McDonald's. Mai rău cred că nu se poate.
Iar acest simptom-deja-sindrom merge absolut mînă în mînă cu retro-neo-naționalismul de emanație putinică: aceeași lene a gîndirii, adică același soluționism, aceleși miracole la cheie, de-a gata. Gîndire pe măsura vitezei capitalului dematerializat. Fix același regim al ființării: falsa opoziție "Rusia" / "America". Naționalism global, multinațional (vezi "cazul" Djokovic).
Varlam Șalamov, Povestiri din Kolîma: ce altceva să citești, ca să te documentezi, să te "updatezi" intensiv politico-ontologic, cu Putin la poartă? Despre "socialismul siberian" (Daniel Defert), prezent în mod ventriloc deja și în România sub titulatură de "anti-progresism". Adică de regresism: "înapoi la argument", vorba aia.
Epocă! Pe vremuri, nu demult totuși, în Franța (ca parte reprezentativă a Europei occidentale), se bătea, politic, stînga cu stînga, socialiștii cu comuniștii. Acum, se bat nu centru-dreapta cu extrema dreaptă, ci extrema dreaptă cu extrema dreaptă: Le Pen cu Zemmour. Nu trăim deja viitorul de aur al omenirii?
Toată lumea rîde (pe drept cuvînt) de "savanta de renume mondial" Elena Ceaușescu, care însă a făcut postum pui pe (aproape) toate platourile de televiziune. Unde te uiți, numai Savante și Savanți!
RegreSSismul, în mod evident, dacă nu e la România TV, e la Antena 3 (aceste MMM: Mass Murder Media - pe vremuri se spunea Coloana a cincea)! Dar nu se vehicula mai ieri că unul dintre planurile lui Putin ar fi să instaleze o putere pro-rusă la Kiev? Iată, în perspectivă, același lucru și la București. Pentru că neo-naționalismul pe stil vechi (sau retro-naționalism, vetero-naționalism) este un rusofilism: naționalism pe stil pravoslavnic rusesc, convenabil pentru că pune pe picior de egalitate imensa națiune imperialistă rusă cu micile, normalele ca talie națiuni europene și în special est-europene. Să tot fii naționalist după model, la comandă și în vecinătate rusească cînd nu ești Rusia! Devii automat Siberia.
Puterile care se bazează doar pe resurse fosile, adică pe daruri ale naturii nemuncite decît prin sîngele altora, resurse pe care le îndreaptă împotriva propriilor societăți (imperialism intern, intensiv), sînt puteri-fosile. Brontozauri! Cum să nu presupună ele, chiar dacă nu îl și realizează, holocaustul ca atare, de tot felul, la toate nivelurile?
Să-i lauzi în aceeași frază pe legionari, pe Antonescu și Rusia putinică, nu e doar contradicție logic-istorică, ci sfruntare, cruntă manipulare a ignoranței, obrăznicie și nesimțire, cinism: naționalism anti-patriotic. Mulți naționaliști și patrioți români se zvîrcolesc în necunoscutele lor morminte siberiene.