Așa îmi aduc aminte că se spunea "înainte", adică pînă în 1990, pînă la Revoluție: "la secret". Era vorba de cărți mai ales din marile biblioteci naționale ținute "la secret" și de autori (români și străini) puși "la index", altfel spus, interziși, dat fiind eă erau considerați periculoși de către și pentru regimul politic polițienesc strict al epocii.
Așa am crescut și așa m-am format, într-o astfel de atmosferă irespirabilă, infantilizantă, de cărți, filme și muzici interzise, adică sustrase, furate de putere, și pe care, atît cît era posibil, încercam să le "furăm" înapoi, adică să ni le restituim ca destinatari naturali ai lor ce eram. Am rămas marcat pentru totdeauna de cărțile și de autorii, de creatorii, de marii "comunicatori" ținuți "la secret", cu care îmi era interzis să intru în contact, să comunic, să lucrez, și tocmai ca urmare a acestei "deformări" formatoare am ajuns să-mi doresc mai presus de orice să traduc, adică să transmit, să transport, să transpun, să trans-, să trec peste și prin: să fac cunoscut, să fac public în și pentru cultura română, obligînd-o, forțînd-o să reacționeze, imunitar sau nu, oricum mobilizant, la grefele și transplanturile, la "răsadurile" și "virusurile" pe care nu încetez, compulsiv, poate chiar psihotic, să i le propun, să i le dăruiesc, cu care nu mă pot opri, nu îmi pot interzice să nu încerc s-o "hibridizez", să o "infectez".
Așa crescînd și așa (de)formîndu-mă, într-o astfel de atmosferă irespirabilă, inchizitorială, marcată de cenzură, de interdicție, de ținere arbitrară "la secret" și de punere discreționar-infantilizantă "sub obroc", "la index", ceea ce mă enervează, ceea ce mă revoltă întotdeauna cel mai mult, ceea ce, literal, mă scoate din minți și din fire, în viața publică, sînt cenzura, secretul, interzicerea accesului. În materie de cultură, astfel de acte sînt întotdeauna arbitrare și de nejustificat.
O mică poveste "de legătură" acum. În vara anului trecut, 2021, am putut vedea, la Arles, în Provența, unde mă aflam în rezidența "mea" de traducător, cum un coleg, cunoscut scriitor român din generația de mijloc, își umpluse portbagajul (venise cu mașina) cu cele 19 volume ale Dicționarului Limbii Române pe care i le ducea altui cunoscut scriitor român, rezident în Franța, cărora nu le voi spune numele pentru că nu le-am cerut permisiunea. Colportaj de cărți ca în Evul Mediu și Renaștere, dar eroism inutil astăzi.
Tocmai acesta este motivul pentru care nu pot să nu remarc și nu îmi pot interzice să denunț faptul că Academia Română ține, practic, "la secret", față de "ținta" lor, adică față de publicul beneficiar și utilizator, (cel puțin) două mari resurse ale limbii române, ale propriei noastre limbi de care oricum sîntem tot mai străini, mai îndepărtați: este vorba de amintitul Dicționar al Limbii Române (DLR), supranumit și Dicționarul Tezaur, republicat, cum spuneam, în 19 volume masive, și de mult mai cunoscutul DOOM, adică Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, recent reeditat și reactualizat (adus la zi, "updatat").
Și acum, întrebarea, de fapt interpelarea pentru Academia Română. O întrebare simplă, de scriitor și de vorbitor român, adică, generic vorbind, de traducător, de permanent căutător al "cuvintelor potrivite": de ce aceste două imense, inestimabile, obligatorii resurse de limbă, deci de cultură română și de istorie românească, adică de educație pur și simplu (patriotică în sens de trăită, înnăscută, practică, imediată, spontană), nu există decît tipărit, sub formă de carte, în primul caz de neachiziționat din pricina volumului de volume, și nu în primul rînd ca resursă publică online?
M-am gîndit o clipă că s-ar putea online cu acces plătit, dar m-am răzgîndit imediat pentru că ambele realizări sînt nu numai necesare și fundamentale, dar și realizate din bani publici, nu privați (asemenea multor proiecte lexicografice din străinătate), extraordinarii lor autori fiind angajați ai Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al. Rosetti" al Academiei Române.
De ce, deci, realizate fiind din bani publici, tipărite fiind doar pe hîrtie (deși dintr-un articol de pe Wikipedia am aflat că ar exista o deja învechită, pentru stadiul actual al civilizației electronice, versiune electronică a Tezaurului, care deci ar fi, dacă s-ar găsi - eu nu am găsit-o - tot de vînzare), aceste două instrumente-monument sînt condamnate să rămînă strict confidențiale, cînd vorbirea publică românească e tot mai deficitară, aproximativă, și cînd România e tot mai ne-educată, tot mai îndepărtată de sine? Întrebarea aceasta este de fapt o solicitare-interpelare-somație: solicit de urgență acces online public, liber, la cele două dicționare ale limbii române realizate din bani publici!
Cu atît mai mult cu cît, pentru prima dată în istoria românilor, mare parte dintre români se află în diaspora. Cum ar ar putea diaspora românească să ia contact cu Tezaurul propriei limbi, cu propria limbă română? Achiționînd cele 19 volume ale Tezaurului?!
În continuare, din ne-voință și nevolnicie politică, "Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată", adică un Tezaur invizibil, intangibil și inutilizabil, fără de preț și fără de valoare (practică, imediată, de întrebuințare).
Sau cum să separi limba română de practicanții ei, dar pe banii lor.
Aceasta este interpelarea mea către Academia Română. Și ea nu așteaptă un răspuns verbal, vorbe și "lămuriri", ci - lamură - urgenta îndreptare a aberației care a provocat-o și pe care tocmai a semnalat-o.
Așa am crescut și așa m-am format, într-o astfel de atmosferă irespirabilă, infantilizantă, de cărți, filme și muzici interzise, adică sustrase, furate de putere, și pe care, atît cît era posibil, încercam să le "furăm" înapoi, adică să ni le restituim ca destinatari naturali ai lor ce eram. Am rămas marcat pentru totdeauna de cărțile și de autorii, de creatorii, de marii "comunicatori" ținuți "la secret", cu care îmi era interzis să intru în contact, să comunic, să lucrez, și tocmai ca urmare a acestei "deformări" formatoare am ajuns să-mi doresc mai presus de orice să traduc, adică să transmit, să transport, să transpun, să trans-, să trec peste și prin: să fac cunoscut, să fac public în și pentru cultura română, obligînd-o, forțînd-o să reacționeze, imunitar sau nu, oricum mobilizant, la grefele și transplanturile, la "răsadurile" și "virusurile" pe care nu încetez, compulsiv, poate chiar psihotic, să i le propun, să i le dăruiesc, cu care nu mă pot opri, nu îmi pot interzice să nu încerc s-o "hibridizez", să o "infectez".
Așa crescînd și așa (de)formîndu-mă, într-o astfel de atmosferă irespirabilă, inchizitorială, marcată de cenzură, de interdicție, de ținere arbitrară "la secret" și de punere discreționar-infantilizantă "sub obroc", "la index", ceea ce mă enervează, ceea ce mă revoltă întotdeauna cel mai mult, ceea ce, literal, mă scoate din minți și din fire, în viața publică, sînt cenzura, secretul, interzicerea accesului. În materie de cultură, astfel de acte sînt întotdeauna arbitrare și de nejustificat.
O mică poveste "de legătură" acum. În vara anului trecut, 2021, am putut vedea, la Arles, în Provența, unde mă aflam în rezidența "mea" de traducător, cum un coleg, cunoscut scriitor român din generația de mijloc, își umpluse portbagajul (venise cu mașina) cu cele 19 volume ale Dicționarului Limbii Române pe care i le ducea altui cunoscut scriitor român, rezident în Franța, cărora nu le voi spune numele pentru că nu le-am cerut permisiunea. Colportaj de cărți ca în Evul Mediu și Renaștere, dar eroism inutil astăzi.
Tocmai acesta este motivul pentru care nu pot să nu remarc și nu îmi pot interzice să denunț faptul că Academia Română ține, practic, "la secret", față de "ținta" lor, adică față de publicul beneficiar și utilizator, (cel puțin) două mari resurse ale limbii române, ale propriei noastre limbi de care oricum sîntem tot mai străini, mai îndepărtați: este vorba de amintitul Dicționar al Limbii Române (DLR), supranumit și Dicționarul Tezaur, republicat, cum spuneam, în 19 volume masive, și de mult mai cunoscutul DOOM, adică Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române, recent reeditat și reactualizat (adus la zi, "updatat").
Și acum, întrebarea, de fapt interpelarea pentru Academia Română. O întrebare simplă, de scriitor și de vorbitor român, adică, generic vorbind, de traducător, de permanent căutător al "cuvintelor potrivite": de ce aceste două imense, inestimabile, obligatorii resurse de limbă, deci de cultură română și de istorie românească, adică de educație pur și simplu (patriotică în sens de trăită, înnăscută, practică, imediată, spontană), nu există decît tipărit, sub formă de carte, în primul caz de neachiziționat din pricina volumului de volume, și nu în primul rînd ca resursă publică online?
M-am gîndit o clipă că s-ar putea online cu acces plătit, dar m-am răzgîndit imediat pentru că ambele realizări sînt nu numai necesare și fundamentale, dar și realizate din bani publici, nu privați (asemenea multor proiecte lexicografice din străinătate), extraordinarii lor autori fiind angajați ai Institutului de Lingvistică "Iorgu Iordan-Al. Rosetti" al Academiei Române.
De ce, deci, realizate fiind din bani publici, tipărite fiind doar pe hîrtie (deși dintr-un articol de pe Wikipedia am aflat că ar exista o deja învechită, pentru stadiul actual al civilizației electronice, versiune electronică a Tezaurului, care deci ar fi, dacă s-ar găsi - eu nu am găsit-o - tot de vînzare), aceste două instrumente-monument sînt condamnate să rămînă strict confidențiale, cînd vorbirea publică românească e tot mai deficitară, aproximativă, și cînd România e tot mai ne-educată, tot mai îndepărtată de sine? Întrebarea aceasta este de fapt o solicitare-interpelare-somație: solicit de urgență acces online public, liber, la cele două dicționare ale limbii române realizate din bani publici!
Cu atît mai mult cu cît, pentru prima dată în istoria românilor, mare parte dintre români se află în diaspora. Cum ar ar putea diaspora românească să ia contact cu Tezaurul propriei limbi, cu propria limbă română? Achiționînd cele 19 volume ale Tezaurului?!
În continuare, din ne-voință și nevolnicie politică, "Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată", adică un Tezaur invizibil, intangibil și inutilizabil, fără de preț și fără de valoare (practică, imediată, de întrebuințare).
Sau cum să separi limba română de practicanții ei, dar pe banii lor.
Aceasta este interpelarea mea către Academia Română. Și ea nu așteaptă un răspuns verbal, vorbe și "lămuriri", ci - lamură - urgenta îndreptare a aberației care a provocat-o și pe care tocmai a semnalat-o.