De fapt toată lumea vrea război. Iar cînd spun lume mă gîndesc simplu la oameni. Lumea e în război, oamenii trăiesc deja în război, trăiesc războinic, fără a ști, a bănui ce înseamnă cu adevărat războiul, războiul adevărat.
Practicăm zi de zi pacea ca război. Nici nu mai avem de fapt noțiunea de pace ca opus al războiului. Am pierdut-o, am uitat-o, s-a estompat. Dar trăim războindu-ne, ne trăim pacea războindu-ne. Pacea noastră e un război.
Așa apar, așa (re)izbucnesc războiele: nu pe fond de pace, ci pe fond de război.
Dragii mei, treziți-vă, avem de scris. Vreți să vin eu la voi? Vorbesc cu prietenii mei, poeții dispăruți.
De fapt nu mai vrea nimeni pace. Nici nu mai există, repet, reiau, conceptul de pace, sau cel mult sub forma dez-angajantului "Lasă-mă-n pace!", "Lăsați-mă-n pace!", în pace adică în dezinteres și în ignorare activă de ceilalți: fiecare cu "sine". Or tocmai acesta este războiul: fiecare cu "sine". Între oameni "lăsați în pace" nu este pace, este război, războiul care aduce războiul.
Pablo Neruda scria despre pace, Pablo Picasso desena pacea (porumbelul-logo al unei mărfi dispărute), dar ei erau "comuniști". Rușine lor, ah!
Și cum comunismul a murit, a murit, iată, și pacea, noțiunea de pace.
Noi nu mai știm ce e aia pace. Noi trăim în război. Noi vorbim de normalitate și libertate, nu de război-și-pace.
Noi nu trăim în pace, noi trăim în război, noi trăim în normalitate. Libertate în normalitate, libertatea de a fi normal. Nicio contradicție! Niciun război ascuns, "structural".
Scriu direct în pămînt, scris îngropat, pămîntul se scrie cu sînge. Anselm Kiefer.
Brecht, Neruda, d-ăștia, comuniști, infrecventabili. Înarmați-vă cu poezie anti-război, pentru pace. Dacă sîntem carne de tun să înfundăm tunurile cu noi, preventiv. Să închidem gura de moarte, liberă și normală, a tunului. Brecht, Neruda, d-ăștia, poeți anti-fasciști în normalitatea și libertatea noastră tot mai fascistă, de culoarea pămîntului cu sînge.
Dezvoltare, tehnologie, război: ne poate salva metaversul de invazie, ne vom juca în metavers de-a războiul, o facem deja, dar metaversul este deja război pierdut, căci este retragere, demisie și deja ocupație, cedare a realității de pămînt-cu-sînge.
Dezvoltare, tehnologie, război: cînd consumul pașnic, de pace, nu mai e de ajuns, nu mai face față producției de universuri și metaversuri care distruge și umple, îneacă, sufocă deja Planeta cu planete și evadări iluzorii, de copii care au uitat, care refuză și nici nu mai sînt lăsați să mai crească.
Cum să nu construiești, suprem, arme, metaversiuni-malversațiuni ale universului, chestii care se auto-distrug, cînd consumul de pace nu mai face față?
Cu casca bionică pe cap și armura bionică pe trup, una cu trupul, trup și suflet deja, la război deci, să credeți voi că în metavers, nici nu veți ști că ucideți și că muriți pe bune, viața continuă metafizic în metavers, Space X+n.
Împletească-se deci fin, armonios, desăvîrșit, smooth, cool, pandemia cu războiul, noile războaie cu cele vechi, țesătura de războaie a lumii, toarcă ele asemeni pisicii firul ros al istoriei.
Au fost crize, crize normale, de pace, pace compusă din crize, dar acum vedem războiul nu opus al acestei păci, ci războiul acestei păci.
Și scriu (din nou) în pămînt, așa cum am văzut că arată Kiefer că făcea Celan. Să scriem direct în pămînt, scris îngropat, cu speranță.
Am decis că nu se mai poate trăi așa. Că trebuie război. Că războiul trebuie dat pe față, scos la iveală, declarat din pacea-război. Că nu se mai poate trăi.
Război, ne-pace, pacea războiului - am strîns iar poezie pe lîngă mine, mă învelesc iar în cărți subțiri de poeme, în foi de poem.
Direct în pămînt scriem, poate iese ceva. Mandelștam, Celan, Kiefer. Să avem încredere în natură, în transmutațiile ei, cînd oamenii pier, dezertează, se lasă în pace, închiși în război.
Se vorbește numai despre libertate și normalitate. Dar, repet, reiau, cuplarea libertății cu normalitatea este ceva deja monstruos. Despre pace nu vorbește nimeni, ca să nu băgăm de seamă războiul din care se compune libertatea normalității noastre.
Ce poate face un poet? Să fie tot timpul în formă, ca să înțeleagă și să spună. Adică să simtă și mai ales, mai ales, simț intern, să simtă ceea ce simte, ceea ce îi spune, extern, realitatea, ceilalți.
Poetul ca și soldatul ca și atletul: între punctuala pace artificială, suspendată, a olimpiadelor, antrenamentul, războiul de unul singur, cu sine: să-ți fii învingător, dar nu și învins. Războiul cu sine este războiul fără învinși, doar cu învingători. Singurul război drept și sfînt.
În toiul soluționismului actual generalizat, soluția ultimă vine de la sine: războiul ca soluție aparent tehnică, războiul ca "aplicație", război întotdeauna "aplicat".
Războiul-continuare a păcii, pacea-continuare a războiului, Von Clausewitz-Foucault. Războiul nu este pace, dar pacea noastră este deja război. Am pierdut pacea, am cîștigat războiul, adică războiul s-a generalizat, s-a declarat. N-am pierdut decît pacea.
Mă uit în pămînt. Cu ochii în pămînt.
Ieșim din pandemie în război total descoperiți. În toate sensurile acestui apocaliptic cuvînt.
Practicăm zi de zi pacea ca război. Nici nu mai avem de fapt noțiunea de pace ca opus al războiului. Am pierdut-o, am uitat-o, s-a estompat. Dar trăim războindu-ne, ne trăim pacea războindu-ne. Pacea noastră e un război.
Așa apar, așa (re)izbucnesc războiele: nu pe fond de pace, ci pe fond de război.
Dragii mei, treziți-vă, avem de scris. Vreți să vin eu la voi? Vorbesc cu prietenii mei, poeții dispăruți.
De fapt nu mai vrea nimeni pace. Nici nu mai există, repet, reiau, conceptul de pace, sau cel mult sub forma dez-angajantului "Lasă-mă-n pace!", "Lăsați-mă-n pace!", în pace adică în dezinteres și în ignorare activă de ceilalți: fiecare cu "sine". Or tocmai acesta este războiul: fiecare cu "sine". Între oameni "lăsați în pace" nu este pace, este război, războiul care aduce războiul.
Pablo Neruda scria despre pace, Pablo Picasso desena pacea (porumbelul-logo al unei mărfi dispărute), dar ei erau "comuniști". Rușine lor, ah!
Și cum comunismul a murit, a murit, iată, și pacea, noțiunea de pace.
Noi nu mai știm ce e aia pace. Noi trăim în război. Noi vorbim de normalitate și libertate, nu de război-și-pace.
Noi nu trăim în pace, noi trăim în război, noi trăim în normalitate. Libertate în normalitate, libertatea de a fi normal. Nicio contradicție! Niciun război ascuns, "structural".
Scriu direct în pămînt, scris îngropat, pămîntul se scrie cu sînge. Anselm Kiefer.
Brecht, Neruda, d-ăștia, comuniști, infrecventabili. Înarmați-vă cu poezie anti-război, pentru pace. Dacă sîntem carne de tun să înfundăm tunurile cu noi, preventiv. Să închidem gura de moarte, liberă și normală, a tunului. Brecht, Neruda, d-ăștia, poeți anti-fasciști în normalitatea și libertatea noastră tot mai fascistă, de culoarea pămîntului cu sînge.
Dezvoltare, tehnologie, război: ne poate salva metaversul de invazie, ne vom juca în metavers de-a războiul, o facem deja, dar metaversul este deja război pierdut, căci este retragere, demisie și deja ocupație, cedare a realității de pămînt-cu-sînge.
Dezvoltare, tehnologie, război: cînd consumul pașnic, de pace, nu mai e de ajuns, nu mai face față producției de universuri și metaversuri care distruge și umple, îneacă, sufocă deja Planeta cu planete și evadări iluzorii, de copii care au uitat, care refuză și nici nu mai sînt lăsați să mai crească.
Cum să nu construiești, suprem, arme, metaversiuni-malversațiuni ale universului, chestii care se auto-distrug, cînd consumul de pace nu mai face față?
Cu casca bionică pe cap și armura bionică pe trup, una cu trupul, trup și suflet deja, la război deci, să credeți voi că în metavers, nici nu veți ști că ucideți și că muriți pe bune, viața continuă metafizic în metavers, Space X+n.
Împletească-se deci fin, armonios, desăvîrșit, smooth, cool, pandemia cu războiul, noile războaie cu cele vechi, țesătura de războaie a lumii, toarcă ele asemeni pisicii firul ros al istoriei.
Au fost crize, crize normale, de pace, pace compusă din crize, dar acum vedem războiul nu opus al acestei păci, ci războiul acestei păci.
Și scriu (din nou) în pămînt, așa cum am văzut că arată Kiefer că făcea Celan. Să scriem direct în pămînt, scris îngropat, cu speranță.
Am decis că nu se mai poate trăi așa. Că trebuie război. Că războiul trebuie dat pe față, scos la iveală, declarat din pacea-război. Că nu se mai poate trăi.
Război, ne-pace, pacea războiului - am strîns iar poezie pe lîngă mine, mă învelesc iar în cărți subțiri de poeme, în foi de poem.
Direct în pămînt scriem, poate iese ceva. Mandelștam, Celan, Kiefer. Să avem încredere în natură, în transmutațiile ei, cînd oamenii pier, dezertează, se lasă în pace, închiși în război.
Se vorbește numai despre libertate și normalitate. Dar, repet, reiau, cuplarea libertății cu normalitatea este ceva deja monstruos. Despre pace nu vorbește nimeni, ca să nu băgăm de seamă războiul din care se compune libertatea normalității noastre.
Ce poate face un poet? Să fie tot timpul în formă, ca să înțeleagă și să spună. Adică să simtă și mai ales, mai ales, simț intern, să simtă ceea ce simte, ceea ce îi spune, extern, realitatea, ceilalți.
Poetul ca și soldatul ca și atletul: între punctuala pace artificială, suspendată, a olimpiadelor, antrenamentul, războiul de unul singur, cu sine: să-ți fii învingător, dar nu și învins. Războiul cu sine este războiul fără învinși, doar cu învingători. Singurul război drept și sfînt.
În toiul soluționismului actual generalizat, soluția ultimă vine de la sine: războiul ca soluție aparent tehnică, războiul ca "aplicație", război întotdeauna "aplicat".
Războiul-continuare a păcii, pacea-continuare a războiului, Von Clausewitz-Foucault. Războiul nu este pace, dar pacea noastră este deja război. Am pierdut pacea, am cîștigat războiul, adică războiul s-a generalizat, s-a declarat. N-am pierdut decît pacea.
Mă uit în pămînt. Cu ochii în pămînt.
Ieșim din pandemie în război total descoperiți. În toate sensurile acestui apocaliptic cuvînt.