Calea Ginambria

Se sfârşea toamna, priveam prin jaluzele oraşul. Căpătase forma unui creuzet brun, în care frunzele arse apăsau umerii blocurilor, îndreptându-le ferestrele către trotuarele sparte. O desenasem în cărbune, pe o coală şi încercam să privesc, prin transparenţa foii, suprapunându-mi ochii irişilor ei schiţaţi, lipiţi de geam. Nu reuşeam, aş fi putut crede că orbisem, că oraşul nu există, murmurând cântat L`essentiel est invisible pour les yeux, ca un mic prinţ. Era bine...

Nu o mai întâlnisem de o săptămână, dispăruse de pe traseele pe care îmi fixasem posturi de pază. Adi Bălan, colegul meu, o văzuse cu trei zile în urmă, în piaţă, cumpărând garoafe. "Nu, nu m-a întrebat de tine...”

Petalinul începuse de zece parsone, era perioada ploilor de nervuri gheţurte şi petale alburii. Flarimenele plutitoare îşi schimbau pielea, urcând spre palatul zedinelor, de Redevar. La porţi, minosurii băteau în zardone cu butinele încovoiate de strugi. Grupuri de scofârlici vişinii, cu genţi de scupel verde şi insigne ruginite, de plicutici veterani, se târau laolaltă cu licodorele harcoşte în pandemele bastonaşelor vibrotele şi cerşeau biteseli de acces.

În pâlcul plicuticilor seramici, mânaţi iute spre poarta de jivah roşu de biricele nudizilor pe şevalarzi, aburii şoaptelor gâfâite se despicau în cuburi mici:
- Adirfe, ai fost şi Redevarul trecut... mai avem?, întrebasem
- Nu, Uţudar, ajungem acum la treptele de zgură albastră, unde ne vor prelua limforii drulanţi.
- Oare...hm...zedina Ginambria... vine şi ea?
- Nu ştiu, ar trebui să apară, dar cu misiunile ei secrete, mai ştii... Off, plicutici, plicutici, ai grijă, vezi că îţi sare micara sub copitele şevalarzilor...
Adirfe zâmbea larg, riscând un năpârf peste ochi de la nudizul Virint, cel care ne avea în grijă, pe când eu piscuteam chinuit, amintindu-mi de cretofilele de pâslă pe care prietenul meu le făcuse cadou, în fiecare decadă, licodorei Pardafinga, până când aceasta l-a închis în lacramida cu pufet şi l-a predat, râzând batjocoritor, minosurului Pagante, focorenterul ei de atunci, cel care l-a tăbârcolit pe Adirfe al meu prin fleşcuie de gamarit ghebos, în public, cale de 100 de peştale. Ce mai, ieşise mai rău decât în fangasmul Broneo şi Pluriceta. Iar licodorele scriau jelodire peste jelodire până când li se aproba spălarea buruzelor vrajene în norodurmele zedinelor. De unde sorbisem şi eu... Adirfe habar n-avea...
Se întâmplase în forşazul şevalarzului Grui, pe când învârteam tăciunii în huior, pentru hrana de amizonă a calardului. Prin fumul încins am simţit mirocondii de gheţurte, parfum de colintran zeogin şi degenade cu temirgesc finar mi-au înconjurat frunceta, buruzele, biceşervii încordaţi. Simţeam paralizat, în ceafă, privenirile esentife ale iriglonilor ei.
- Nu te speria, plicutici Uţudar, sunt eu, zenida Ginambria, mă ştii din forşafele cu nimban strigate, nu-ţi fac nici un rău... stai lifirniştit... nu tremurţura...
- Zenida Gi... Vestita Gi... nambria...
Catifenia Ginambria... Sublimida zenidă aruncătoare de celantere, cea care zdrobolise flancurile stângi ale genumizilor negroni...Îndrumuzina savantârlicilor cărtulnici... Virisul filopard al oricărui sirintomec - plicutic, nudiz sau zeoginid.
Firele fantelului verzuniu, fraged, se umziniseră, apoi, îndelung, o dată cu mine, de lumodina ei, pocore peste pocore de vratajă... Când a plecat, mi-a pus o degenadă rodoză pe buruze, şoptind:
- Te admarţiu de la joconurile sirintolice din pentalinul trecut, atunci când ai câştigat cuprunda cu diafant la bolovox. Am crezut că eşti nudizul Feront, îmi pare bidivine acum că nu... Muldariu, Uţu, ne va fi nodoram... dar şşteme... nici o vorşată despre ce a fost...De Redevar, să urmăreşti semnele spre Calea Ginambria!
De Redevar... Redevarul venise, cu alandaiele sale încolzorate, pe care nici nu le mai priveneam, spre castel, acolo unde, în sundaline de vigoarne şi pasdanteli de bacanude, crupedele de feldur şi talgivele cu ambrozidă se goleau deja. Acolo era ea, Ginambria, ştidoram înfrigurars că o să fie.
- Hai, Adirfe, hai, mai repetenede, uite, porţile sunt deschise!

- Hai, Adirfe!!!
- Heeei, stai aşa moşule, ce-ţi veni?! Ai vreun miel pregătit să-mi îmbelşughezi Paştele? Mai bine un godac, e mai de sezon. Uuuu, mă vezi? Sunt eu, Adi, nu Adirfe... ce-o fi cu tine, fratele meu alb? Te-a zăpăcit... E clar! Nu te mai uita aşa buimac la mine, veselia fie cu tine. Cu cine crezi că m-am întâlnit în colţul liceului, eee? Ia ghiceşte, măria ta căpitan de plai cu boi...Da, cu ea, nu-ţi mai arunca ochii peste capişon. Doar ce mi-a lăsat un bilet, pentru tine, şi a fugit. E sigilat... P`-onoarea mea că nici măcar nu l-am pus în zare să mă uit. Poftim, ia-l şi să te faci sănătos. Am plecat la fotbal. Te aşteptăm la şcoala de muzica. Vine şi Arhimecu`, profu` de fizică. Salutareee... Auzi la el... Adirfe...
- Salut, o să vin, da...

Am rupt febril sigiliul, petala de garoafă lipită cu ceară. În bilet nu erau decât doi ochi desenaţi în cărbune şi trei cuvinte: “urmăreşte Calea Ginambria”.

Încercam din nou să privesc, prin transparenţa foii, suprapunându-mi ochii irişilor ei schiţaţi, lipiţi de geam. Nu reuşeam, aş fi putut crede că orbisem, că oraşul nu există, murmurând cântat L`essentiel est invisible pour les yeux, ca un mic prinţ. Era bine...