Roua de Crăciun

O dată pe an, în dimineaţa de Crăciun, inima mea se umple de rouă. De câţiva ani doar în dimineaţa aceasta pot amâna clipa ridicării pleoapelor. Vreau să mai rămân în acel “no man’s land” dintre vis şi realitate. “Entre loup et chien” ca să parafrazez o expresie celebră. Acum şi aici inima mea ţi se dăruieşte. Plină de roua tuturor gândurilor ferecate peste an, a vorbelor pe care aş vrea să ţi le pot rosti şi pe care ştiu că le aştepţi de la mine. Când aş vrea să fii tu acela pe care să-l simt lângă mine, când aş vrea ca mâna ta să mă mângâie, când aş vrea ca zâmbetul tău să mă susţină la fiecare punte de trecut.

Este roua unui sentiment pe care îl crezusem pierdut undeva în cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele. Descoperit de fetiţa mea citind scrisorile primului meu iubit, păstrate în “lada de zestre” a sufletului. Ea îmi citeşte scrisorile şi glisează între dragostea mea de atunci şi dragostea ei de acum. Ce învaţă din aceea este că fiecare îndrăgostit se simte îndreptăţit să strige din toată inima: “I’m the King of the World!” Se uită la mine şi se vede pe ea cea de acum, tulburată de versurile unui băiat de care îi place de cum l-a văzut. Nu ştiu dacă va exista un timp când va învăţa şi din iubirea mea de acum.

E dimineaţa de Crăciun şi pe sub pleoapele coborîte derulez dimineţile noastre. Când m-ai sunat prima dată din gară şi încă nu credeam că ai venit până la mine. Sau dimineaţa aceea de vară când te-am găsit la poarta fabricii şi m-am îmbujorat toată. Când simţeam că toată lumea vedea bine că sunt iubită şi tu ai intrat în biroul meu de parcă asta făceai în fiecare zi. Când eu mă învârteam de colo-colo, inventând câte o treabă de făcut ca să-mi potolesc bătăile inimii. Când te-am simţit dintr-o dată lângă mine şi ne-am îmbrăţişat şi primul sărut dogoreşte şi acum.

Dar mai ales văd valurile, simt nisipul şi mângâierea brizei de la răsăritul nostru la malul mării. Mi-ai spus că este primul răsărit de soare din viaţa ta alături de femeia iubită. Aşa-i?

Au fost şi tăceri, au fost şi dureri, ai avut laşităţi, am avut remuşcări, uneori n-ai înţeles, alteori ai colindat, dar tot împreună am rămas cu atâta distanţă între noi. Şi cu atâtea dimineţi furate ca dintr-un cireş prea plin. Căci dimineţi au fost şi minutele acelea de amurg când doar privirile îşi puteau rosti tot ceea ce buzele nu puteau. Felinarul sub care te zăream o clipă de la fereastra mea lumina tot a dimineaţă.

Zâmbesc. Maimuţica mea se apropie surescitată şi mirosul de brad a intrat în dormitor.

“Mami, tati, veniţi să vedeţi ce cadouri a adus Moşul sub brad!”

Hai atunci...du-te şi tu la ai tăi, băieţelul te-o fi trezit deja şi pe tine...

Deschid pleoapele. Inima plină se cere dăruită.